În ţara unde un borfaş mărunt, ajuns mare şef de partid, zice că reîntregirea salariilor nu e o pomană electorală ordinară, ci “o simplă coincidenţă cerească”, n-ai cum să discuţi probleme fundamentale, că te pufneşte râsul până te apucă plânsul.
De cîte ori îl ascult pe Ioan Oltean, îmi vine să iau notiţe. Omul nu poate fi ignorat. E ca păduchele. E monumentul prostiei cu iniţiativă, e regele neîncoronat al idioţilor cu ştaif. E zămislirea grotescă a tranziţiei româneşti spre nicăieri, amestec rar de tupeu şi servilism.
Dacă ar exista pedeapsa capitală pentru făţărnicie absolută, omul ar fi mort demult.

Ăsta-i ăla care a zis că şeful lui, Emil Boc, e un Ştefan cel Mare. Dar mai mic. Şi tot el e ăla care, în 2009, transpira parabole la şcoala de vară a pedeleului. V-o mai amintiţi pe aia cu broscoiul? Mi-am pierdut vremea atunci să scriu despre personaj şi – cum nu mi se întâmplă de obicei – nu regret nici o virgulă:

“Nu fusese dotat cu autonomie de gândire, până alaltăieri, când s-a dus în Costineşti, să râdă ca pescăruşul la torpilă. Şi, şoc: omul cu patru stomace, omul care mestecă pe nerăsuflate, omul care haleşte cu polonicul, zice că s-a săturat să mai înghită broaşte. Caterincă, figură de stil. Cică broscoiul e pesedeul. Păi, ce-are broscoiul? E un animal adaptat la orice mediu, săritor, lipicios la limbă, ghiftuit de-atâta guvernare. Nu l-aţi pupat voi în bot ca nişte Ilene Cosânzene? Şi-acu tot tu te miri, ca proasta, că fac copiii „oac”… Dă-ţi singur un cap în gură: ai uitat cine vi l-a vârât pe gât? Cine-a zis, la instalarea guvernului: „În sfârşit, îmi văd visul cu ochii”? Emlekezzen, spiciuitor buimăcit? Exact: chiar Împăratul Oranj a zis-o”…
Lelia Munteanu, gandul.ro