La Ateneul Român, a avut loc un concert care a deschis cu brio sezonul Crăciunului, întorcându-i pentru două ore pe cei prezenţi cu gândul la ceea ce este cu adevărat important: viaţa însăşi. Paradoxal, sărbătorirea vieţii s-a făcut prin  „Vocile din Cimitirul Vesel”, un concert creat de irlandezul Shaun Davey pe „textele” crucilor de la Săpânţa. De altfel, Săpânţa s-a mutat aproape cu totul la Ateneu, prezenţi la concertul româno-irlandez fiind şi popa Grigore Luțai, şi primarul Ioan Grigore Turda, şi urmaşul lui Stan Ioan Pătraş, cel care a adus faimă acestui sat din Maramureşul istoric, care altfel ar fi rămas anonim.   

Sala elegantă a Ateneului, obişnuită cu evenimente high class, cu Festivalul „George Enescu” şi cu conferinţe ale unor personaje prestigioase, printre care şi laureaţi ai Premiului Nobel, cel mai de fiţă loc din Bucureşti, adică, era plin-ochi de lume bună şi foarte bună: politicieni setoşi de cultură (măi, să fie), intelectuali, vedete de toate felurile, stele şi steluţe tv, feţe bisericeşti, oameni de afaceri, bancheri, români, maghiari, irlandezi,  englezi, americani şi de alte naţionalităţi, într-un cuvânt toată crema Capitalei, venită să asculte cum sună epitafurile lui Stan Ioan Pătraş acompaniate de cimpoi. Mândri nevoie mare, în straiele lor maramureşene, câţiva săpânţeni se plimbau printre doamnele îmbrăcate-n blănuri şi „amirosind” a Chanele. Faptul că elita Bucureştiului a venit să asculte vocea poporului este cea mai îmbucurătoare veste de la izbucnirea crizei mondiale şi până astăzi. Şi cu adevărat frumos a fost că nimeni nu a strâmbat din nas că textele cântecelor erau unele ţărăneşti, ba dimpotrivă.

Înfrăţire maramureşano-irlandeză

Concertul Orchestrei Române de Tinetet, dirijată de David Brophy, avându-i ca solişti pe Rita Connolly, pe cimpoerul Liam O’Flynn şi pe chitaristul Gerry O’Beirne,  a constat nu doar din lucrarea „Vocile din Cimitirul Vesel”, compusă de Shaun Davey în urma unei vizite la Săpânţa care i-a fost „fatală”, ci şi dintr-o suită de colide româneşti cântate de Corul Institutului Teologic din Sibiu, şi dintr-o selecţie a celor mai importante lucrări ale compozitorului irlandez.  Din cele câteva epitafuri alese ca libret petru muzică se putea practic „citi” toată povestea satului Săpânţa: de la beţivul satului care blestema post mortem, acum că nu mai putea bea, ţuica ce-i plăcuse cam mult în timpul vieţii, la morarul care măcina „fărină”, pentru toată comunitatea, la lăutarul care le însoţea tuturor nunţile, botezurile şi înmormântările, la  moşul „dănţăuş” care jucase dansuri populare nu doar la el în bătătură, ci şi în Baia Mare, ba chiar şi la Bucureşti, lucruri demne de pus pe crucea sa. Până şi copiii morţi aveau poveştile lor, cum era cea a unui băiat găsit înecat pe când plecase din curte fără ştirea părinţilor să aducă porcul. Auzind prin vocea sublimă a cântăreţei Rita Connolly bocetul de dincolo de mormânt al unei femei care avusese o viaţă tristă alături de bărbatul ei, lacrimile aproape că ţi se înnodau în barbă. Ce se spunea acolo nu mai era un simplu text. Era viaţă sută la sută. Viaţă curată ca lacrima, precum pălinca cea de prune atât de dragă românilor şi irlandezilor deopotrivă.

Toată lumea radia de fericire

De departe însă, hitul epitafurilor este cel al soacrei, la care toată sala a râs:

Sub această cruce grea

Zace biata soacră-mea

Trei zile de mai trăia

Zăceam eu şi citea ea

Voi care treceţi pe aici

Încercaţi să n-o treziţi

Că acasă dacă vine

Iară-i cu gura pă mine.

S-a cântat sincer şi s-a cântat frumos la Ateneu. Iar faptul că primele colinde din acest an le-am auzit la un concert, şi nu prin autobuze sau prin mall-uri, a redat marii sărbători demnitatea aprig şifonată de societatea consumist-corporatistă multilateral dezolvatată. La final, toată lumea radia bucurie. Oameni care nu se cunoşteau unii pe alţii ciocneau între ei pahare cu vin dăruite generos de Ambasada Irlandei, urându-şi, din timp, sărbători fericite.  Ba chiar un domn mai îmbujorat la faţă după două pahare date pe gât, i-a spus unui săpânţean care ieşea în evidenţă prin costum: „Bine, bre, n-ai adus şi mata o horincă de Maramu?”. „Nu, că popa nost’ o zâs că nu-i de post”. „Păi şi ce, nu bei pălincă-n post?” „Ba, beu, cum nu!” „Nu-l asculţi pe popă, da-i frumos aşa ceva?” „Ba-l ascult. Că merem la el să ne dezlege şi-apăi cât suntem cu el e voie să bem. Da’ când ieşim pă poarta lui, atunci iară să face zi de post”. Ieşind cu zâmbetul pe buze de la întâlnirea cu moşii şi strămoşii săpânţenilor care ne învăţau în cuvinte simple că viaţa e darul cel mai de preţ, aproape m-am mirat că încă nu începuse să ningă. Dar nu-i nimic, până la Crăciun o să-mi ţină de urât cântecele din Cimitirul Vesel.

Sursa: România liberă (Gabriela Lupu), articol primit de la Peter Hurley