Drama fostului premier al României copleşeşte mai puternic decât arşiţa verii. Unora chiar le ia minţile. Din critici şi acuzatori au devenit apărători devotaţi. Din campionii băşcăliei, loviţii de căldura sfârşitului de iunie, s-au trasformat în cântăreţii eroismului.
Minţile cele mai aprige cad în siropul celui mai dulceag telenovelism. Dumnezeu cu mila! În această mare de agitaţie, urlete, plânsete, acuze şi flecăreală politică, nouă ne mai rămâne decât şansa distanţării.
Am scris de nenumărate ori în vremea guvnernului Năstase despre abuzuri, coruptie, aranjamente şi sforării. Cu greşeli, cu mânie, dar mânaţi de dorinţa de a afla adevărul şi de a netezi calea spre dreptate. În vara anului 2004, cu câteva luni înainte de alegerile parlamentare şi prezidenţiale, am părăsit Evenimentul zilei. Din acele zile şi până la condmanarea definitivă de mai ieri am tăcut şi nu am mai scris nimic. Misia de jurnalist s-a încheiat înainte ca procurorii şi, mai apoi, judecătorii să îşi facă treaba. Ce-ar mai fi de adăugat astăzi, când Adrian Năstase are parte de o decizie definitivă şi de încă două dosare ajunse în faza de recurs, între care unul poartă deja o condamnare de 3 ani cu suspendare? Absolut nimic!
Amărăciunea mea şi a multora este enormă. Adrian Năstase este foarte departe de ce ar fi putut fi. Avea date pentru a fi unul dintre marii oameni politici ai României şi acum se luptă cu instanţele şi încearcă să-şi apere familia şi onoarea. Noi nu vrem nici prăbuşirea sa morală şi fizică, dar nici nu găsim argumente pentru combaterea unei sentinţe definitive. Chiar nu ne găsim nici un loc în acest demers de tip avocaţial şi politic. Cu atât mai mult, nu putem transforma în program jurnalistic o preocupare ce depăşeşte cu mult limitele profesiei noastre.
Am luptat pentru democraţie şi pentru statul de drept. Nu putem face acelaşi lucru şi împotrivă. Ani la rând am considerat justiţia ca fiind principala vinovată de slăbiciunile statului de drept. Acum, când el dă primele semne viguroase de existenţă, presa nu se poate aşeza în fruntea mulţimilor surescitate pentru a le conduce împotrivă şi pentru a trasforma cititorii şi telespectatorii în cel mai periculos adversar al aceluiaşi stat de drept. Ni l-am dorit atât de mult încât ar fi de-a dreptul absurd să devenim şi purtătorii de steag împotriva lui. Să trecem peste noapte de la acuzele aduse Justiţiei la mitinguri de contestare a sentinţelor definitive mi se pare mult prea periculos. Riscul este enorm. România ar putea deveni prima ţară din lume în care populaţia să se transforme, sub conducerea ziariştilor şi a moderatorilor, în principalul adversar al statului de drept.
Chiar socotim că bătălia pentru dreptate şi adevăr condusă de naivi şi impostori poate intra destul de uşor sub aripile absurdului! Şi ar deveni un pericol la fel de mare ca şi lipsa libertăţii de exprimare.
Cornel Nistorescu
