Lui Traian Băsescu i s-au înecat corăbiile, dar bravează turuind mult şi aiurea. Un strop de adevăr, o tonă de minciună, legate cu ură şi apoi vărsate în ziceri pline de venin – e felul lui de a camufla eşecul propriu şi al camarilei sale.
La 22 de ani după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania cea înfrântă şi ruinată era deja o putere refăcută şi în plin avânt economic, prosperitatea ei atrăgând ca un magnet. La 22 de ani după Revoluţie, România este o ţară secătuită. E patria din care românii fug ca să scape de jaful politicienilor, ultimii şapte ani fiind şi cei mai negri, de parcă am fi trecut printr-un nou război.
În pofida logicii, în ciuda bunului simţ, cel care critică cel mai apăsat dezastrele petrecute e chiar cel care le-a comis. Criminalul plânge de mila cadavrului prăduit, mângâind pe ascuns portofelul defunctului. Culmea tupeului, Băsescu îşi ridică impostura la rang de critică publică. Girând falsul cu autoritatea funcţiei de preşedinte, o şi compromite. Face din vocea preşedintelui României glasul mascaradei fără seamăn. E şi cazul ultimei dezlănţuiri împotriva TVR al cărui dezastru economic şi instituţional a început odată cu mandatul său de preşedinte şi s-a desăvârşit în ultimii ani prin jaful şi incompetenţa ţuţărului său.
Răul instinctual se hrăneşte cu durerea celor umiliţi. Doar că aceştia se trezesc uneori, iar la alegeri scufundă flota prăduitorilor portocalii. Nava amiral, Băsescu Traian, bântuie acum în derivă ecranele tulburi ale televizoarelor, ambalând motoare pentru a face valuri, stropind în dreapta şi-n stânga, mai abitir de când a aflat că i s-a luat şi ICR – puşculiţa din care-şi plătea adulatorii intelectuali, teoreticienii culturii fraudei.
Acum şapte ani, când ţara îi cădea la picioare, obişnuia să se adreseze cu „Pleşule… Comănescule…” Gureş şi pus pe băşcălie, îşi masca umorile personale permiţându-şi orice grosolănie. Cum s-ar adresa el astăzi celui care este acum, dacă ar mai avea neruşinarea de atunci? S-ar lua la mişto, în stilu-i caracteristic: „În ce zeamă ţi-ar plăcea să te conservi la Cotroceni, Băsescule, în formol sau în whisky?” Apoi ar hăhăi cu faţa schimonosită de orgasmul propriei mitocănii. Adulatorii, deja ascunşi, nu vor putea fi priviţi, dacă îşi coboară jenaţi privirile în pământ. Nici măcar adversarii nu s-ar amuza, pentru că sentimentul dominant pe care i-l poartă tot românul este dezgustul. De silă nu mai poate nimeni să râdă.
Va părăsi scena curând, ca un saltimbanc ce a stârnit prea multă durere pentru a-i mai veni cuiva să se veselească. Nici măcar râsul-plânsul… A măscărit o ţară, a stricat vieţile multora şi, pentru asta, cele mai bun lucruri la care mai poate spera sunt uitarea şi iertarea, căci „n-a ştiut ce face”. A fost doar un farsor plin de răutate urcat în fruntea unei ţări care nu conteneşte să se împiedice singură atunci când nimeni n-o obligă să cadă.
Un lucru mai puţin ştiut e că slugile credincioase, care l-au venerat şi nu i-au ieşit din cuvânt, nu-l mai numesc „Zeus”. Astăzi, îi spun în şoaptă Sărsăilă…
Valentin Nicolau