„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarini, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi viaţă veşnică va moşteni. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă şi din cei de pe urmă vor fi întâi.” (Matei 10, 32-33 şi 37-38; 19, 27-30)

Biserica Ortodoxă prăznuieşte Duminica Tuturor Sfinţilor în prima Duminică după Duminica Pogorârii Sfântului Duh. Prin aceasta se arată că rostul venirii Sfântului Duh în lume este sfinţirea oamenilor. Dacă nu serbăm Duminica Tuturor Sfinţilor imediat după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, nu înţelegem deplin nici lucrarea Duhului Sfânt în lume şi nici rostul Bisericii lui Hristos, şi anume sfinţirea oamenilor.
În această duminică, a pomenirii tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi de oameni în timpul istoriei sau încă nerecunoscuţi oficial de către Biserică, dar cunoscuţi de Dumnezeu, trebuie să medităm asupra învăţăturii Bisericii referitoare la sfinţenie: Ce este sfinţenia? Cine este izvorul sfinţeniei? Care este scopul dobândirii sfinţeniei în viaţa oamenilor? Înţelegerea ortodoxă asupra acestei teme se bazează pe Sfânta Scriptură interpretată de Sfinţii Părinţi şi pe experienţa mistică (liturgică şi filocalică) a Bisericii Ortodoxe.
Iisus Hristos – Unul Sfânt (Unus Sanctus) este legătura dintre Preasfânta Treime şi Biserica – Una Sfântă (Una Sancta)
Cuvântul sfinţenie şi adjectivul sfânt, precum şi verbul a sfinţi sunt limbajul cel mai specific şi mai popular al Bisericii creştine, în general, şi al Bisericii Ortodoxe, în special. Într-un sens general, totul este sfânt în Sfânta Biserică, în Una Sancta, sau totul trebuie sfinţit: spirit şi materie, oameni şi activităţi, timp şi veşnicie, casă şi cosmos.
Cu toate acestea, când întrebăm ce este sfinţenia în sine, este greu de găsit o definiţie simplă. Sfinţenia este lăudată, cântată, dorită, uneori percepută existenţial, prin trăire, dar definirea ei conceptuală rămâne totuşi o dificultate, pentru că ea poate fi descrisă în manifestările ei, în rodirile ei, dar nu poate fi definită în esenţa ei. Sfinţenia se manifestă în lumea aceasta, în creaţia lui Dumnezeu, dar nu este din lumea aceasta; sfinţenia este însuşi Dumnezeu prezent în lume, dar nu din lume. De aceea tot ce apare sfânt sau sfinţenie în lumea aceasta îşi are izvorul unic în Dumnezeu, singur sfânt în Sine şi prin Sine.
Acest adevăr îl exprimă Liturghia euharistică ortodoxă în momentul pregătirii pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, prin dialogul dintre preot şi credincioşi:
– „Sfintele Sfinţilor” (adică Darurile sfinte se dau sfinţilor)!
– „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl .”
Cu alte cuvinte, numai în Hristos s-a arătat plinătatea sfinţeniei absolute a lui Dumnezeu comunicată oamenilor: „deoarece în El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii ” (Coloseni 2, 9).
Dar trebuie precizat că prin Hristos se comunică naturii sau firii umane nu numai sfinţenia Fiului, ci sfinţenia Preasfintei Treimi Celei nedespărţite.
Îngerul Gavriil descoperă acest adevăr Fecioarei Maria când îi spune că Fiul pe Care ea Îl va naşte ca om, prin prezenţa şi lucrarea Preasfintei Treimi asupra ei, este într-un mod unic Sfântul, El fiind Fiul unic şi veşnic al lui Dumnezeu: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35).
Iar când Hristos Se botează în Iordan, umanitatea Lui este centrul iubirii şi atenţiei Preasfintei Treimi (Matei 3, 16-17).
Sfinţenia ei vine din faptul că a purtat în ea şi a arătat lumii pe Sfântul, pe Iisus Hristos, prin Care se descoperă lumii viaţa, iubirea şi harul Preasfintei Treimi.
Dumnezeu Cel Sfânt este Preasfânta Treime. Sfinţenia Preasfintei Treimi este sfinţenie absolută în sine ca plinătate şi perfecţiune de viaţă în iubire, în comuniunea Persoanelor distincte, eterne, infinite şi interioare una alteia. Iubirea ca viaţă pentru altul, ca dăruire de Sine totală a Persoanelor divine se comunică, dincolo de fiinţa Lor inaccesibilă, ca energii necreate sau har.
Sfinţenia Preasfintei Treimi este comunicată Maicii Domnului sub formă de plinătate a harului. Astfel, Maica Domnului devine Preasfântă (Panaghia) întrucât devine cea plină de har (Luca 1, 28). Sfinţenia ei este comunicată, împărtăşită. Ea nu are sfinţenia în sine, ci participă la sfinţenia lui Dumnezeu, sau primeşte sfinţenia de la Dumnezeu.
Sfinţenia Maicii Domnului vine în mod deosebit de la Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul Sfânt, pe Care ea Îl poartă în sine de la zămislirea Lui ca Om în pântecele ei şi Îl arată lumii de la naşterea Lui în lume.
În Maica Domnului este deja anticipată vocaţia Bisericii de a purta în ea pe Hristos Cel Unul Sfânt, Unul din Sfânta Treime, şi de a-L binevesti lumii. De aceea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este Icoana Bisericii (Figura Ecclesiae), iar Biserica lui Hristos – Unul Sfânt e una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Hristos, Unul Sfânt (Unus Sanctus), este Capul Bisericii Una Sancta. Sfinţenia Lui se comunică permanent Bisericii, pentru ca ea să fie permanent Trupul tainic şi sfânt al lui Hristos. Aşadar, sfinţenia Bisericii este sfinţenie primită de la Hristos Unul din Preasfânta Treime prin harul dăruit ei de Hristos. Dar, după cum Unus Sanctus – Iisus Hristos a luat trup omenesc din Fecioara Maria prin pogorârea Sfântului Duh asupra ei, a unei persoane umane, în prezenţa Tatălui, tot aşa Biserica lui Hristos – Una Sancta se constituie la Cincizecime (Rusalii) prin pogorârea Sfântului Duh trimis de Tatăl şi de Fiul asupra mai multor persoane umane – Apostolii, în formă de limbi de foc (cf. Fapte 2), iar ei, Apostolii, botează pe cei ce cred în Iisus Hristos în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19). Prin urmare, harul sfinţeniei lui Hristos, Dumnezeu-Omul, este dăruit Bisericii, pentru ca oamenii să poată realiza comuniunea sfântă de iubire cu Preasfânta Treime.
De aceea s-a spus că „Biserica este plină de Sfânta Treime” (Origen), iar participarea la viaţa Bisericii este comuniune harică de iubire şi viaţă cu Sfânta Treime. Aşa se explică de ce în Crez, îndată după ce am mărturisit credinţa în Preasfânta Treime: în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, mărturisim şi credinţa în una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
Legătura dintre Preasfânta Treime şi Biserică – Una Sancta se face prin Unul Sfânt – Unul Domn Iisus Hristos, prin umanitatea Sa sfântă şi îndumnezeită, în care omul creat după chipul lui Dumnezeu a ajuns la asemănarea deplină cu Dumnezeu, la transparenţa totală pentru a manifesta prin el în lumea creată slava eternă a lui Dumnezeu – Creatorul. Această manifestare deplină a sfinţeniei divine prin natura umană se vede mai ales în Hristos Cel transfigurat, înviat din morţi şi înălţat cu umanitatea Sa la ceruri, întru slava şi viaţa eternă a Preasfintei Treimi.
Sfinţirea oamenilor în Biserica lui Hristos înseamnă participarea lor la iubirea şi viaţa eternă a Preasfintei Treimi
În acest sens, Sfântul Apostol Pavel descrie în epistolele sale vocaţia creştinilor la sfinţenie. Efesenilor le arată că orice creştin este chemat să trăiască în comuniune cu Sfânta Treime pentru a deveni locaş al lui Dumnezeu: „Prin El (Hristos) avem apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci (…) sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh”.
Sfinţenia creştinilor vine din „locuirea lui Hristos, prin credinţă, în inimile lor, întemeiaţi fiind în iubire”).
Creştinilor din Roma le adresează chemarea la sfinţenie astfel: „să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, e închinarea voastră cea duhovnicească. Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 1-2).
Galatenilor le spune că sfinţenia creştinului se arată ca fiind o bogăţie de roade ale Duhului Sfânt în om: „iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23).
În Epistola către Evrei, chemarea la sfinţenie este şi mai intens formulată: „căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14).
Întreaga Sfântă Scriptură este o chemare multiplă şi intensă la sfinţenie, de la cartea Leviticului în care Dumnezeu cheamă: „sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” şi până la cartea Apocalipsei, care zice: „Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (22, 11).
Iată de ce şi chemarea primă şi ultimă, permanentă şi esenţială a Bisericii este chemarea la sfinţenie, la comuniunea de iubire şi viaţă a oamenilor cu Hristos şi întreolaltă: „Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi; de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zicând: „spune-voi fraţilor mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Tale Te voi lăuda”” (Evrei 2, 11-12).
Căutarea, primirea şi cultivarea sfinţeniei
Părintele Dumitru Stăniloae descrie sfinţenia lui Dumnezeu ca fiind deodată transcendentă şi revelată: „Sfinţenia lui Dumnezeu exprimă, pe de o parte, o calitate a lui Dumnezeu Cel în Treime, pe de alta, se manifestă în lume şi devine o calitate participantă (comunicată) a fiinţelor umane. În primul aspect, ea este cu totul apofatică, indefinibilă; în al doilea, ea este sesizată, dar într-un mod greu de definit raţional ”.
Sfinţenia lui Dumnezeu se revelează lumii prin coborârea lui Dumnezeu la ea, prin energiile Sale necreate, adică prin „adaptarea” lui Dumnezeu – Creatorul la capacitatea creaturilor de a primi sfinţenia Sa.
„În sfinţenia manifestată în lume – observă părintele Stăniloae – se arată aceeaşi îmbinare de transcendent şi revelat al lui Dumnezeu, de înălţime şi de coborâre”.
Cu alte cuvinte, sfinţenia revelează, în mod antinomic, deodată slava şi smerenia lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae mai precizează că „Sfinţenia însăşi e ceva transcendent lumii şi de aceea însăşi transcendenţa o experiem ca sfântă, deşi este coborâtă la noi şi ne trage în sus. Sfinţenia însăşi prezentă în lume e dovada existenţei unei ordini transcendente (…). Aproape că identificăm dumnezeirea revelată cu sfinţenia. Se poate spune că în sfinţenie ni se revelează concentrat toate însuşirile dumnezeieşti. Ea este misterul luminos şi activ al prezenţei divine”.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii descriu adesea sfinţenia lui Dumnezeu ca fiind atotpuritate care produce în om starea de pocăinţă pentru păcat, pocăinţă pentru tot ce este în om nesinceritate, pervertire, dedublare şi lipsă de iubire adevărată. Sfinţenia lui Dumnezeu ca atotpuritate produce în credincios dorinţa de purificare şi de sfinţire . În acest sens, de intensitatea pocăinţei depinde intensitatea pregătirii pentru a primi sfinţenia lui Dumnezeu în om. Pocăinţa intensă şi rugăciunea permanentă produc în om starea de familiaritate smerită a sa cu Dumnezeu, iar aceasta intensifică, de fapt, capacitatea omului de a primi sfinţenia lui Dumnezeu.
Toată viaţa liturgică a Bisericii, toată asceza, toată activitatea filantropică, toată activitatea misionară trebuie să fie căutare, primire şi manifestare a iubirii sfinte a lui Dumnezeu pentru lume, iubire sfântă care s-a arătat în Hristos – Dumnezeu-Omul şi care ni se comunică prin Sfântul Duh.
De aceea, viaţa creştinului a fost numită „viaţă în Hristos” sau „viaţă în Sfântul Duh” (Sfântul Nicolae Cabasila), iar scopul vieţii creştine este „dobândirea Duhului Sfânt” (Sfântul Serafim de Sarov).
Primirea iniţială a darului sfinţeniei se face în Taina Sfântului Botez, prin apă şi Duh Sfânt, când omul se pune în relaţie de comuniune cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Sfânta Taină a Mirungerii se celebrează în Ortodoxie imediat după Botez, pentru a confirma că noul botezat primeşte darurile Sfântului Duh pentru a creşte spiritual în sfinţenie. De aceea se pronunţă cuvintele „pecetea darurilor Sfântului Duh” când se celebrează această Taină. Îndată după aceasta, noul miruns sau confirmat primeşte Sfânta Euharistie, pentru a se arăta că el este membru deplin al Bisericii, adică membru deplin al Trupului tainic (mistic) al lui Hristos plin de Sfântul Duh.
Astfel, Botezul ortodox cuprinde întreg programul mistagogic al vieţii creştine: comuniunea cu Sfânta Treime, cultivarea darurilor Sfântului Duh şi creşterea ca membru al comunităţii eclesiale euharistice. Prin urmare, sfânt devine creştinul care ia în serios Botezul său cultivând în toată viaţa sa darurile primite la Botez.
Întrucât sfinţenia este văzută ca fiind desăvârşirea omului, Biserica cinsteşte pe sfinţi ca fiind icoane ale lucrării Duhului Sfânt în oameni, dascălii cei mai siguri şi prietenii cei mai apropiaţi ai oamenilor, pentru că sunt prietenii cei mai apropiaţi ai lui Hristos Dumnezeu-Omul.
Astăzi, în faţa tentaţiei de secularizare, sfinţii ne învaţă că, dacă uităm pe Dumnezeu, vom uita şi dimensiunea sacră a vieţii umane. În faţa tentaţiei de a domina asupra altora, sfinţii ne învaţă să descoperim forţa spirituală de a dărui altora şi de a ne dărui lui Hristos. În faţa tentaţiei de a ne afirma în iubire de sine, sfinţii ne învaţă să găsim bucuria în frumuseţea dobândirii iubirii smerite a lui Hristos pentru toţi oamenii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.