Evanghelia Duminicii a VI-a după Paşti, numită şi Duminica orbului din naştere, istoriseşte una dintre multele minuni de vindecare săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos, prin care se arată iubirea Lui pentru oamenii aflaţi în suferinţă, precum şi dumnezeirea Sa. El vindecă un om orb din naştere, dăruindu-i vederea trupească, însă, odată cu această vedere, îi deschide şi ochii sufletului sau ochii duhovniceşti, astfel încât cel care mai înainte fusese orb mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
Scopul principal al Evangheliei de astăzi este arătarea „lucrărilor lui Dumnezeu”, şi anume că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Făcătorul lumii, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt l-a creat pe om la începutul lumii (cf. Facere 1, 26-27), şi că tot El este şi Lumina lumii (Ioan 8, 12), adică sensul ultim al vieţii, al existenţei universului şi umanităţii, că El este şi dătătorul vederii trupeşti sau fizice şi dătătorul vederii sufleteşti sau spirituale care se numeşte credinţă. El este izvorul luminii celei văzute cu ochii trupeşti şi al luminii celei văzute numai cu ochii sufleteşti ai credinţei.

Fiul lui Dumnezeu vindecă natura umană când aceasta devine infirmă
Mântuitorul Iisus Hristos a scuipat în ţărână şi a făcut tină spre a unge cu aceasta ochii orbului. Gestul Mântuitorului arată că întrucât El este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care, la Facerea lumii, S-a aplecat şi a luat ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă (cf. Facere 2, 7), tot El poate reface acum natura umană, care a devenit infirmă, neputincioasă şi suferindă.
După ce i-a uns ochii cu tină, Iisus l-a trimis pe cel orb la scăldătoarea Siloamului nu pentru că era acolo o apă miraculoasă, ci l-a trimis din două motive: în primul rând, ca să arate celor prezenţi ascultarea şi credinţa orbului. Iar acesta s-a arătat a fi mai ascultător şi mai credincios decât unii care aveau vedere fizică, dar nu aveau şi vedere duhovnicească. Orbul din naştere nu a întrebat: cine mă va duce acolo dacă eu nu văd?; nici nu a întrebat: de ce trebuie să merg la scăldătoarea Siloamului? El a făcut ce i s-a cerut, adică a mers îndată acolo unde a fost trimis. Nu ştim cum a ajuns el acolo, cine l-a ajutat, părinţii lui ori vreun apropiat sau, mai degrabă, a mers până la scăldătoare şi a găsit-o, prin însăşi puterea cuvântului Mântuitorului. Al doilea motiv pentru care Mântuitorul l-a trimis pe cel orb la scăldătoarea Siloamului este ca să vadă cât mai multă lume că el a mers la scăldătoarea Siloamului în timp ce era orb. Ochii lui, fiind acum acoperiţi cu tină, atrăgeau şi mai mult atenţia mulţimii că este un nevăzător, dar după ce s-a spălat, împlinind cu multă smerenie şi multă credinţă ceea ce Iisus i-a poruncit, orbul din naştere s-a vindecat, a devenit văzător, iar multă lume care l-a văzut, l-a recunoscut. Deci orbul a fost trimis de Hristos la scăldătoarea Siloamului, care înseamnă trimis, pentru a deveni apoi un trimis sau misionar-mărturisitor al lui Hristos printre iudei. Vedem aici lucrarea minunată şi pedagogia sfântă a Mântuitorului Iisus Hristos Care foloseşte chiar oameni infirmi sau bolnavi ca să-I mărturisească dumnezeirea Lui, în timp ce unii oameni sănătoşi care se cred desăvârşiţi se împotrivesc Lui sau refuză să recunoască prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în El.

Siloamul, prefigurarea Tainei Sfântului Botez
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au înţeles şi sensul simbolic al scăldătorii Siloamului ca fiind o prefigurare sau o preînchipuire a Tainei Sfântului Botez care dăruieşte lumină celor ce se botează. Din acest motiv, Botezul a fost numit în primele veacuri şi sfânta luminare, iar până astăzi în rugăciunile Bisericii Ortodoxe se spune celui nou botezat: „Botezatu-te-ai, spălatu-te-ai, curăţitu-te-ai, luminatu-te-ai”. Deci, în această spălare a orbului din naştere în scăldătoarea Siloamului avem mai multe înţelesuri duhovniceşti. Minunea cea mare a fost tocmai faptul că un orb din naştere a început să vadă şi să mărturisească adevărul că un Om cu numele Iisus i-a pus tină pe ochi şi l-a trimis la scăldătoarea Siloamului. Acesta este Cel ce l-a vindecat de orbire şi i-a dăruit vederea. Dar pe cât era de mare bucuria acestui orb din naştere care a fost vindecat prin iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos, pe atât de mare devenise invidia cărturarilor şi a fariseilor care cârteau şi defăimau pe Iisus întrucât a săvârşit această vindecare minunată sau miraculoasă (mai presus de înţelegere).

Orbul, misionarul ascultător şi credincios al lui Iisus
Evanghelia de astăzi ne prezintă pe larg convorbirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos cu omul orb şi apoi convorbirea dintre orb şi fariseii cărturari care, fiind invidioşi pe Iisus, s-au mâniat pe orbul vindecat de El. În cele din urmă vedem cum acest orb din naştere vindecat de Iisus Hristos devine mărturisitor al puterii Lui vindecătoare, atât de insistent, încât încearcă să-i lămurească pe farisei despre puterea dumnezeiască a lui Iisus, zicând că dacă Iisus nu ar fi de la Dumnezeu, El nu ar putea face minuni” (cf. Ioan 9, 33), deoarece dacă Iisus ar fi un om păcătos, Dumnezeu nu L-ar asculta. El le mai spune: „Voi nu ştiţi de unde este El” (Ioan 9, 30), adică de unde vine puterea Lui făcătoare de minuni. Prin urmare, dacă Iisus n-ar fi trimis de la Dumnezeu, n-ar fi putut face această minune. Văzând fariseii că orbul devine mărturisitor al lui Hristos şi posibil ucenic al Lui, l-au ocărât şi l-au dat afară din sinagogă. Însă, după ce acesta a fost ocărât şi exclus din sinagogă pentru că devenise mărturisitor al puterii Lui dumnezeieşti vindecătoare, Iisus l-a întâlnit pe cel ce l-a vindecat şi i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Iar el a întrebat: cine este ca să cred în El? Mântuitorul i-a răspuns: Cel pe care îl vezi în faţa ta. Iar orbul a mărturisit şi a zis: Cred. Şi s-a închinat Lui” (cf. Ioan 9, 35-38). Aşadar, de la mărturisirea puterii dumnezeieşti vindecătoare a lui Iisus, omul vindecat de orbire trupească ajunge la mărturisirea dumnezeirii Lui, întrucât crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi I se închină Lui.

Orbirea sufletească, mai grea decât orbirea fizică
Evanghelia din Duminica Orbului pune în contrast izbitor lumina pe care Mântuitorul o dăruieşte acestui orb din naştere, făcându-l să vadă, şi invidia întunecată a fariseilor care nu-l iubeau pe Iisus când El vindeca pe cei bolnavi.
În această atitudine a fariseilor faţă de minunea săvârşită de Iisus, atitudine de invidie, ură, răzvrătire şi negare a minunii, se împlinesc cele spuse de Mântuitorul Hristos: „… Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd, să fie orbi” (Ioan 9, 39). Pentru că cel care nu văzuse nimic, încă de la naşterea sa, acum vede, şi mai mult decât aceasta, deşi nu văzuse scrise făgăduinţele venirii Mântuitorului, atunci când întreabă pe Cel ce-i dăduse lumina: „Cine este, Doamne, (Fiul lui Dumnezeu) ca să cred în El?”, iar Iisus îi răspunde: „L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este” (Ioan 9, 37), orbul mărturiseşte: „Cred, Doamne! Şi s-a închinat Lui” (Ioan 9, 38). Iar fariseii, cei ce vedeau cu ochii trupeşti, au ales să fie orbi, să nu vadă minunea vindecării orbului din naştere, ei care văzuseră cum cele scrise despre Mesia se împlineau în Iisus Hristos, totuşi acum preferau să nu vadă şi să fie orbi.
Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că mai mare boală este necredinţa sau orbirea spirituală decât orbirea trupească sau fizică şi că mai uşor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de orbirea sufletească a necredinţei.
Orbirea trupească împiedică pe cel care suferă de această boală să vadă soarele fizic şi frumuseţile acestei lumi pământeşti, însă orbirea duhovnicească împiedică pe cel stăpânit de ea să-L vadă pe Soarele dreptăţii şi Părintele luminilor, pe Hristos Domnul, Care a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12) şi „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 5).
Orbirea sufletească sau duhovnicească este întunecarea minţii omului şi înrobirea lui prin tot felul de păcate sufleteşti şi trupeşti, care sunt boli ale sufletului şi care îl aruncă pe om în orbire şi nesimţire duhovnicească, iar trupul în diferite boli. Omul orbit sufleteşte trăieşte în uitare de Dumnezeu şi înrobit de grijile acestei vieţi pământeşti, nu se mai roagă, nu mai este milostiv şi nu-i mai ajută sau „nu-i mai vede şi nu-i mai aude” pe cei din jurul său când aceştia au nevoie şi cer ajutorul lui.
Un om orb din punct de vedere duhovnicesc vede totul prin prisma propriilor sale patimi: cel iubitor de arginţi gândeşte că toţi sunt iubitori de arginţi, cel răpitor al bunurilor altuia crede că toţi sunt lacomi şi răpitori, cel desfrânat gândeşte că toţi sunt desfrânaţi, cel bârfitor că toţi sunt bârfitori, cel rău şi invidios crede că şi alţii sunt la fel. Îi vede pe ceilalţi în funcţie de starea lui duhovnicească, adică îi judecă pe alţii după ceea ce zace în sufletul lui.
De asemenea, cel orbit duhovniceşte nu se cunoaşte nici pe sine însuşi aşa cum este cu adevărat. El se consideră drept şi îndreptăţit, având mereu şi neîncetat dreptate şi îndurând necazuri şi nevoi numai din vina celorlalţi şi exclusiv datorită urii lor neîmpăcate, lui îi este permis orice, celorlalţi revenindu-le numai sarcina de a-l admira şi lăuda în orice împrejurare.
Însă harul lui Hristos schimbă această atitudine a omului faţă de semeni şi faţă de sine însuşi. Adică îl ajută să vadă numai lumina din viaţa semenilor săi, iar pe sine a se vedea aşa cum este în realitate, sau uneori poate aşa cum îl văd şi ceilalţi. Nu se mai socoteşte ca fiind fără vreo vină, înzestrat numai cu drepturi şi calităţi, neprihănit, „stăpân al lumii”, superior tuturor celorlalţi confraţi ai săi. Deci, încetează acea iluzie sau părere de sine. Începe a se judeca pe sine şi a-şi osândi vechile păcate şi obiceiuri.
Orbirea spirituală ca incapacitate a unor oameni de-a recunoaşte în minunile lui Iisus Hristos prezenţa dumnezeirii Lui, de-a crede în El şi a-L mărturisi ca fiind Mântuitor al omenirii, Care vindecă natura umană de păcat, boală şi moarte, se manifestă şi astăzi în multe forme: ateism sau ostilitate faţă de religie, nihilism sau indiferenţă faţă de valorile credinţei, secularizare sau diminuare a vieţii spirituale, până la uitarea de Dumnezeu şi de Biserică. Însă, adesea, oamenii care au trecut prin suferinţă şi au cunoscut ajutorul lui Dumnezeu, ca vindecare şi eliberare, sporesc în credinţă ca vedere spirituală a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului.
În concluzie, Evanghelia de astăzi ne arată cum un orb din naştere a devenit văzător şi mărturisitor credincios al lui Hristos, iar unii dintre cărturarii farisei care vedeau trupeşte au rămas în orbirea lor spirituală, refuzând să creadă că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Prin urmare, vedem că Dumnezeu poate face dintr-un om infirm un dascăl, un misionar, un trimis al Său în lume. Dar vedem şi cât de mare este iubirea lui Dumnezeu şi cât de mare este lucrarea harului lui Dumnezeu în oameni. De aceea, împreună cu orbul vindecat mărturisim şi noi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, şi, luminaţi de harul lui Iisus, ne închinăm Lui, spre slava Preasfintei Treimi şi spre mântuirea noastră. Amin!

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române