Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului); Ioan 5, 1-15

„În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa, şi cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi, ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.”
Sfânta Evanghelie care se citeşte în Duminica a IV-a după Paşti, numită Duminica Slăbănogului, ne arată în mod deosebit puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindecă la scăldătoarea Vitezda pe un om care suferea de paralizie de treizeci şi opt de ani. De asemenea, în Evanghelia de astăzi mai vedem legătura dintre păcat şi boală, şi anume faptul că unele boli sunt urmare a păcatelor.

Această legătură între păcat şi boală este amintită de Mântuitorul Iisus Hristos omului vindecat de boală, în mod foarte discret, ca duhovnic şi doctor de suflete, întrucât Hristos Domnul doreşte să salveze, adică să ridice, să recupereze pe cel păcătos şi bolnav, fără să-l umilească: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti pentru ca să nu-ţi fie ţie mai rău” (Ioan 5, 14). Din cuvintele adresate de Iisus omului paralizat înţelegem că în cazul acestuia neputinţa lui a fost cauzată de păcatele pe care le-a săvârşit la un moment dat în viaţa lui. Ştim însă că în alte cazuri din Sfintele Evanghelii boala nu era urmarea păcatului, ci o pedagogie dumnezeiască. De pildă, când ucenicii lui Iisus întreabă despre orbul din naştere: „Cine a greşit (păcătuit), acesta sau părinţii lui? „, Iisus răspunde: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu ” (cf. Ioan 9, 2-3).

Deci, unele boli sunt cauzate de păcate, altele sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate, iar alte boli sunt îngăduite pentru a „se arăta lucrurile lui Dumnezeu”, mai precis pentru a se putea mai bine evidenţia răbdarea, credinţa şi smerenia unor oameni, cum a fost cazul dreptului Iov, până când vor fi vindecaţi în chip minunat de Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „multe dintre cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare „.1

Din cuvintele Evangheliei de astăzi aflăm că treizeci şi opt de ani de suferinţă, treizeci şi opt de ani de răbdare, treizeci şi opt de ani de tăcere întru smerenie, treizeci şi opt de ani de singurătate au brăzdat viaţa chinuită de boală a omului paralizat, care aştepta tulburarea apei de către înger! Înconjurat de o mulţime de oameni, omul paralizat aştepta mereu ca măcar un singur om milostiv sau omenos să-l ajute să intre în scăldătoare spre a se vindeca. Erau, deci, mulţi oameni în jurul său, dar dispăruse cu desăvârşire omenia din ei. Aceşti oameni fără omenie erau mulţi şi formau împreună un „pustiu spiritual „, pentru că egoismul le-a pustiit sau golit sufletele de iubire milostivă.
Răbdarea desăvârşită, smerenia adâncă şi speranţa neîntreruptă aduc izbăvirea celui bolnav
Spre acest om paralizat şi singur care nu avea pe nimeni ca să-l ajute a venit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a pogorât din ceruri şi S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor. Se pare că acest bolnav care de treizeci şi opt de ani se afla în suferinţă era mai în vârstă decât Mântuitorul Iisus Hristos. Şi pentru că nu se mai găsea un om care să-l ajute, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a venit ca să-l ajute. Iisus cunoştea bine îndelunga suferinţă a slăbănogului, dar şi multa lui pocăinţă pentru păcate, multa lui răbdare fără răzvrătire şi multa lui speranţă fără întrerupere. Când slăbănogul i-a spus lui Iisus: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare” (Ioan 5, 7), el a exprimat, de fapt, mai mult o cerere, decât a dat o explicaţie. Acum el simţea că a venit lângă el omul care îl poate ajuta să intre în scăldătoare după tulburarea apei de către înger. Însă, îndată, bolnavul va constata că omul de lângă el nu venise ca să-l ajute să intre în scăldătoare, ci să-l vindece direct prin cuvânt, zicându-i: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan 5, 8). Plin de credinţă, verificată prin suferinţă, paralizatul de la scăldătoarea Vitezda s-a ridicat, a luat aşternutul pe care stătea şi a început să umble. Între timp însă,

Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care i-a spus: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”, nu a mai rămas acolo la scăldătoarea unde a săvârşit vindecarea, ci S-a dus în altă parte, şi anume la templu.
Vedem în acest om care suferea trupeşte de atâta vreme un suflet plin de răbdare şi înţelepciune care vine adesea din multa răbdare, statornicie şi nădejde în Dumnezeu. În acest om răbdător se împlinesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Corinteni 10, 13).

Deci, cea mai mare virtute a bolnavului a fost multa lui răbdare. Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte îndelunga răbdare prin aceste cuvinte: „A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul încercării şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu. Căci zice Scriptura: „Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie; până la o vreme va ascunde cuvintele lui, şi buzele multora vor spune înţelepciunea lui”.”2

Evanghelia de azi ne arată că există o legătură între păcat şi boală, dar şi o legătură între suferinţă şi pocăinţă. Îndelunga suferinţă a omului paralizat s-a transformat în stare de pocăinţă, din care izvora smerită răbdare unită cu nădejde multă. Sfântul Ioan Gură de Aur, în cartea sa: Comentariu la Evanghelia după Ioan, spune că acest om bolnav de la scăldătoarea Vitezda, ne învaţă multa răbdare fără cârtire; el nu se revoltă, adică nu se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, nu-şi blestemă soarta pentru că suferă de mulţi ani, ci suferă întru răbdare unită cu nădejde. Deşi mulţi oameni se aflau în jurul lui şi nimeni nu l-a ajutat vreodată, el nu îi judecă pe ceilalţi, nu-i blestemă, nu-i vorbeşte de rău pe cei care ar fi putut să-l ajute şi nu l-au ajutat, ci suferă întru speranţă, rabdă şi aşteaptă vindecarea de la Dumnezeu, iar această răbdare a lui întru smerenie şi întru speranţă, fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu şi fără să judece pe cei din jur, a fost socotită lui ca virtute sau lumină a sufletului, adică am zice: suferinţă transformată în pocăinţă.

Văzând cum un om a suferit treizeci şi opt de ani pentru anumite păcate săvârşite, cineva se poate întreba: „De ce oameni cu mari păcate au murit fără a îndura vreo suferinţă în toată viaţa lor? „. Un răspuns la această întrebare ar putea fi cuvintele Sfântului Marcu Ascetul: „Dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo”3. Aşadar, înţelegem că Dumnezeu, „Care nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (cf. Iezechiel 33, 11), îngăduie uneori suferinţa ca pe o chemare pentru întoarcerea oamenilor din calea păcatului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prin această suferinţă a slăbănogului trebuie să înţelegem iubirea, îndurarea şi îndelunga răbdare ale lui Dumnezeu, Care prin suferinţă curăţă sufletul slăbănogului, asemenea unui doctor care vindecă boala pacientului său nu numai prin tratamente uşoare, ci şi prin „tăiere şi ardere”, sau asemenea unui tată adevărat care mustră, dojeneşte şi pedepseşte pe fiul său, spre îndreptare. Iubirea milostivă a lui Hristos se vede atât în faptul că îl vindecă pe cel aflat în suferinţă, cât şi în faptul că, după ce-l întâlneşte la templu pe cel vindecat, îi spune acestuia: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău” (Ioan 5, 14), prin asta înţelegându-se că refacerea sănătăţii nu trebuie folosită ca prilej de-a reveni la viaţa păcătoasă. „Aşadar, El l-a slobozit din boală, dar nu l-a slobozit din luptă, l-a izbăvit din pătimire, dar nu i-a luat frica şi grija, şi tocmai prin aceasta a făcut ca binefacerea arătată lui să fie permanentă şi statornică”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda.

În acest sens, Sfântul Marcu Ascetul zice: „Orice suferinţă fără voie să te înveţe să-ţi aduci aminte de Dumnezeu; în acest caz, nu-ţi va lipsi prilejul de pocăinţă”.4 Referitor la suferinţă, părintele Teofil Părăian, de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, spunea: „[…] Biserica doreşte ca toţi oamenii să trăiască în pace, să fie sănătoşi şi să aibă zile îndelungate. Ea nu încurajează suferinţa, dar ne învaţă să o suportăm atunci când o întâlnim, să acceptăm partea noastră de suferinţă, să o primim pentru binele nostru. Să nu ne dorim suferinţa, dar să o acceptăm dacă vine. Nu e nevoie ca toţi oamenii să aibă partea lor de suferinţă. Unii sunt scutiţi, alţii o pot suporta cu uşurinţă, iar pentru alţii este un adevărat chin. Când spun asta mă gândesc în special la suferinţa fizică. Cunosc persoane care suportă o suferinţă adâncă, care nu se pot mişca de pe patul de boală, şi care totuşi radiază de bucurie, o bucurie pe care ceilalţi, deşi sănătoşi fizic, nu o au. Unii se revoltă în faţa suferinţei, iar alţii o ignoră. […] Aş spune că suferinţa e o realitate pe care avem dreptul să o evităm, dacă putem, o problemă pe care avem dreptul să o rezolvăm, dacă ne stă în putinţă, dar trebuie să ne plecăm în faţa tainei şi să folosim suferinţa care ne este dată pentru progresul nostru spiritual „.5

Să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru binefacerile primite
Evanghelia ne mai arată încă o virtute a acestui om care s-a pocăit prin răbdarea în suferinţă, şi anume recunoştinţa sa, mulţumirea adusă lui Dumnezeu. El nu ştia cum se numea omul care i-a zis: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”, dar a simţit că vindecarea lui s-a făcut cu puterea lui Dumnezeu care lucra prin acest om. De aceea, îndată după ce s-a vindecat şi a putut umbla, el a mers la templu să mulţumească lui Dumnezeu pentru vindecare, să-I arate recunoştinţă sau mulţumire, chiar dacă nu ştia cine este omul prin care Dumnezeu l-a vindecat. Or, tocmai acolo, în templu, l-a întâlnit pe Cel care l-a vindecat. Însă Acesta îi spune acum: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Atunci paralizatul care fusese vindecat a înţeles că Cel care l-a vindecat era Iisus din Nazaret.
După ce a aflat cine l-a vindecat, el a ieşit din templu şi a mărturisit în faţa iudeilor cine este Cel care l-a vindecat. Vedem aici recunoştinţa lui faţă de Dumnezeu şi curajul lui de-a mărturisi puterea vindecătoare a lui Iisus.

Înţelegem, aşadar, din atitudinea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda că omul trebuie să fie recunoscător lui Dumnezeu şi oamenilor pentru darurile şi binefacerile pe care le primeşte. Omul credincios şi demn mulţumeşte permanent lui Dumnezeu pentru că trăieşte în creaţia lui Dumnezeu şi o foloseşte, adică foloseşte aerul, apa, pământul, căldura soarelui şi toate cele făcute de Dumnezeu pentru a susţine viaţa umană. Iar oamenilor care-l ajută le mulţumeşte pentru că Dumnezeu lucrează prin ei şi pentru că recunoştinţa este lumina vieţii în comuniune şi a cultivării demnităţii umane.
Când nu mai mulţumim lui Dumnezeu, nici măcar pentru ajutorul primit de la El spre a ne salva viaţa, ne dezumanizăm complet.

Evanghelia de astăzi ne cheamă, deci, să devenim cât mai umani sau recunoscători, mulţumind lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui şi mulţumind oamenilor prin care Dumnezeu lucrează vindecarea noastră de boală sau izbăvirea noastră dintr-o situaţie dificilă. Nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu-Creatorul, indiferent cum ar putea fi ea motivată sau scuzată, e o stare nefirească, deoarece nu este drept şi nici nu este demn să nu mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor când ni se face un bine.
Uneori, suferinţa este îngăduită de Dumnezeu pentru apropierea de El, nu ca o pedeapsă, ci pentru a preţui mai mult darul vieţii şi al sănătăţii şi pentru a căuta sfinţenia. Deci, cei care nu au săvârşit păcate grave şi totuşi suferă mult pot transforma, prin credinţă puternică şi răbdare multă, suferinţa lor în speranţă. Cu alte cuvinte, uneori boala trupului ne poate îndemna să ne ocupăm mai mult de sănătatea sufletului şi de căutarea mântuirii şi a vieţii cereşti veşnice.

Să ne rugăm Domnului Hristos să ajute pe toţi cei care suferă să transforme suferinţa bolii lor în pocăinţă, iar dacă n-au săvârşit păcate grave, să transforme suferinţa lor în speranţă de mântuire şi sfinţenie, ca apoi să simtă bucuria vindecării, ridicării şi a întâlnirii lor cu Hristos Cel înviat, Duhovnicul şi Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!