Sâmbătă, conform programului, am fost pe stadionul Stamford Bridge pentru a vedea meciul dintre Chelsea Londra și Athletic Wigan din Premiere League. Evident că nu m-a interesat partida în mod deosebit, important a fost să-mi îndeplinesc visul de a fi martor ocular la un meci de fotbal pe acest stadion.Să spun de la bun început că m-am numărat printre cei privilegiați, având bilet la una dintre tribunele rezervate persoanelor importante. Acestea plătesc între 200 și 300 de lire sterline pentru un singur meci, cei cu abonamente, pentru aceleași locuri, ieșind ceva mai ieftin. Normal că m-am întrebat ce condiții se oferă pentru o sumă atât de însemnată (1.000-1.500 lei) și, în cele din urmă, cred că am deslușit misterul. Am primit biletele de la un prieten al fiicei mele, care a venit în octombrie 2011 în Baia Mare, la nunta acesteia. Omul a avut unele probleme și a aterizat la Timișoara, nu la  Aeroportul Cluj Napoca, cu ceilalți nuntași. A fost o adevărată poveste căreia am reușit să-i facem un final plăcut, după ce ne-am implicat în mod deosebit, astfel că omul a ajuns la nuntă, viu și nevătămat. În semn de recunoștință, ne-a promis că atunci când venim la Londra vom merge pe cheltuiala lui pe Stamford Bridge. Și s-a ținut de cuvânt. Accesul în stadion se face prin intrări speciale, după ce am fost verificați exact ca la aeroport. Se urcă câteva scări, se trece prin mai multe culoare împânzite de personal feminin care urează bun venit enervant de multe ori, dar asta e ospitalitatea sau mai degrabă civilizația britanică. Se ajunge într-un restaurant cu vreo 200 de locuri, la intrare se verifică tichetele și femininele te conduc la masa rezervată. Este o armată de chelneri (nicăieri n-am văzut atâta personal!) așa că servirea e ireproșabilă. Noi am intrat în restaurant la ora 14 și în 45 de minute am servit trei feluri de mâncare, plus desert, cafea, băutură (bere sau vin), răcoritoare. Când am mers în tribună a trebuit să spunem ce vom servi  în pauza meciului, comandă care ne-a așteptat pe masă. Același lucru pentru finalul partidei, că nu se face ca domnii să plece ca de la casă pustie. Cum nu a fost nici măcar un loc neocupat, am tras concluzia că oferta este depășită de cerere. Sala unde am fost noi nu-i singura, mai există încă patru, în celelelate zone ale tribunelor. Din sală se face legătura directă cu tribuna, cum ți-ai scos capul te iau în primire oamenii de ordine și te conduc la locurile rezervate. Despre meci nu pot să spun decât că a fost unul cam lipsit de spectacol, Chelsea l-a tratat superficial, arogant chiar, așa că a tremurat până la fluierul final. A câștigat cu 2-1, după ce a înscris primul gol dintr-un ofsaid în care se aflau trei jucători. În repriza secundă a intrat Torres care a mai limpezit puțin lucrurile, cu toate că și el a greșit copilărește în vreo patru rânduri. O sclipire de final a tripletei Drogba-Torres-Mata și Chelsea a luat cele trei puncte. Spectatorii au cântat și aplaudat, dar și-au și taxat idolii cu fluierături și huiduieli, destinatarul preferat fiind Didier Drogba, pe care l-au simțit că nu vrea să pună ”osul la bătaie”. În cele din urmă și-a revenit, dar spectatorii nu l-au iertat. Cu totul altfel s-au comportat cu Torres. Indiferent câte gafe a făcut, n-a fost fluierat niciodată, în plus, orice reușită era răsplătită cu aplauze generoase. E clar că londonezii îl au la suflet pe spaniol și în atmosfera aceasta e doar o chestiune de timp (foarte scurt) până ce își va reveni la forma care l-a consacrat. M-au impresionat măsurile de securitate, felul în care, cu zece minute înainte de final, forțele de ordine împresoară terenul de joc pentru ca să poată interveni la orice incident. Despre ce se petrece în zona stadionului nici nu-i bine a povesti. Sunt polițiști și oamenii de ordine la tot pasul, poliția călare e impresionantă, controalele sunt la sânge, orice suspect bucurându-se de tratament special, circulația auto este blocată pe străzile din apropiere înainte și după terminarea meciului. Totul este pus la punct cu o precizie matematică, nimic nu este lăsat la întâmplare. Gata, ajunge, că am și altceva de făcut dacă tot am ”bătut” atâta drum până aici.
Grigore Ciascai, Londra, 8 aprilie