Domnul Iisus Hristos a străbătut localităţile din Ţara Sfântă pentru a predica, a vindeca şi a aduce pacea în suflete. A stârnit sincere admiraţii, dar şi împotriviri. În Decapole au adus în faţa Mântuitorului un om surd şi mut.
Cu greu se făcea înţeles şi cu anevoie se puteau înţelege cu el. Într-un mod miraculos, Domnul Hristos l-a tămăduit pe acel bolnav. El a făcut tină din pământ şi, atingându-se de urechile şi limba celui neputincios, l-a vindecat. Martorii la această minune au mărturisit că Domnul Hristos „pe toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”.
Cei ce nu mai doresc să audă glasul lui Dumnezeu şi nici nu mai vor să-I rostescă numele sunt asemeni celui surd şi gângav. Fie din mândrie ori din nepăsare, nu mai pot şi nu mai doresc să fie în comuniune cu semenii lor.
În era facilei comunicaţii, trăim drama necomuniunii. Am devenit stăpânii cuvintelor nerostite şi ai sentimentelor neîmpărtăşite. Ne-am închis în propriul EU. Mai mult ca oricând avem nevoie de mâna milostivă a Mântuitorului şi de cuvintele Sale tămăduitoare. Să auzim din nou: „efatta”! (Pr. D. Păduraru)