Nominalizarea fostului ministru de externe Mihai Răzvan Ungureanu la SIE a venit într-un moment extrem de delicat pentru diplomaţia noastră şi pentru România în general. Scandalurile cu iz de spionaj şi corupţie s-au ţinut lanţ la MAE şi la SIE. Presa a relatat pe larg despre sex-ambasadoarea Manuela Vulpe, despre contrabanda cu vize şi dosare de repatriere la Chişinău, sau campania xenofobă anti-românesacă din Italia. SIE şi MAE aruncă vină unii pe alţii. Postul de director al Serviciului de Informaţii Externe, vacant aproape un an, după ce Claudiu Elwis Săftoiu a demisionat, a fost ocupat de Mihai Ungureanu, un penelist care a dat semne de fidelitate faţă de Traian Băsescu în mai multe rânduri. Extremiştii l-au acuzat că ar fi „iudeu sionist”. Câtă determinare pentru schimbarea SIE zace în Mihai Răzvan Ungureanu, se poate observa şi cu ochii închişi. A păstrat, ca şi predecesorii săi, toate gloabele spionajului comunist în cele mai înalte funcţii. Cât a fost la cârma diplomaţiei, Mihai Răzvan Ungureanu a menţinut Ministerul Afacerilor Externe sub papucul SIE. Îşi serveşte umil stăpânul şi de la conducerea spionajului extern.

De la şefia UTC, în capul diplomaţiei româneşti

Dacă ar fi să ne luăm după cele scrise în presă, Mihai Răzvan Ungureanu se trage dintr-o familie de evrei din Iaşi. Tatăl său, Ştefan Ungureanu, a fost profesor de chimie-fizică la Universitatea din Iaşi, viceprimar şi mai apoi director la Agenţia Locală de Conservare a Energiei. Fiul, fost membru supleant al CC al UTC este doctor în istorie. Revoluţia l-a prins la conducerea Uniunii Studenţilor Comunişti din România, zdrobindu-i cariera de partid. În anii ’90, tânărul Ungureanu a fost lansat în conştiinţa publică drept o stea a intelectualităţii româneşti de regretatul Iosif Sava. Seria seratelor muzicale includea dialoguri purtate cu oameni politici, oameni de artă, filozofi, muzicieni, instrumentişti, care în anii ’90 erau la începutul carierei.

CV-ul istoricului M.R. Ungureanu este impresionant. Presa a relatat că studiile şi cariera viitorului secretar de stat, apoi şef al diplomaţiei româneşti sunt strâns legate de organizaţiile Soros şi de cele iudaice ale magnatului penal Mark Rich.

„Apartenenţa sa (ca lider) la organizaţiile Soros din România, ca şi la organizaţiile iudaice, a făcut ca, fără să fi avut în nici un fel o viaţă politică activă (după cum singur mărturiseşte), să fie chemat a fi ministru de externe al României în 2004”, notează Cornel Dan Niculae în cartea sa intitulată Politica Filo-Sionistă a României în faţa Europei şi a lumii. De altfel, volumul trei al cărţii este ilustrat pe copertă cu poza ministrului Ungureanu cu mâinile pe Zidul Plângerii.

Ofiţer de-al nostru sau de-al lor ?

Cât a fost la conducerea Ministerului Afacerilor Externe, Ungureanu a respectat întrutotul omerta Securităţii. Nu s-a făcut nici un fel de reformă în MAE, ba chiar mai mult, sub ministeriatul lui s-au petrecut evenimente îngrijorătoare. „Răpirea din Irak” şi scandalul declanşat de scrisoarea semnată de ambasadorul Cristian Colţeanu sunt doar două din evenimentele care au dovedit fidelitatea Ungureanului faţă de preşedinte. Totul a culminat cu arestarea celor doi „muncitori” români acuzaţi de spionaj într-o bază americană din Irak, despre care premierul Tăriceanu a aflat din… presă. Prins în lupta dintre palate, demisionatul Ungureanu părea o victimă sigură, un soi Petre Roman al peneleului surghiunit la Institutul de Studii Liberale. Ulterior, el s-a autosuspendat din calitatea de membru al PNL pentru a pleca la Viena ca reprezentant special la Initiaţiva de Cooperare în Sud-Estul Europei. Nimic altceva decât o şcoală de securişti europeană şi în acelaşi timp, prilejul unui nou scandal, financiar de această dată.

Surse din cadrul Serviciului de Informaţii Externe ne-au relatat că Mihai Răzvan Ungureanu hoinărea în voie încă de când era secretar de stat prin birourile Centralei SIE şi prin unele case conspirative din jurul Ministerului Afacerilor Externe. Întrebat dacă vreun secretar de stat sau ministru au dreptul să se plimbe hai-hui prin clădirile SIE, fostul şef al spionilor externi, Cătălin Harnagea s-a arătat extrem de surprins :

” Nici măcar angajaţii instituţiei nu au voie să se plimbe de capul lor prin birouri, iar în ceea ce priveşte casele conspirate, aceste sunt frecventate numai de agenţii sub acoperire sau ofiţerii care îi coordonează. Prim-ministrul dacă vine, îşi anunţă din timp vizita”.

Aşadar, stăpânul serviciilor, Traian Băsescu, nu şi-a lăsat sluga din braţe, din motive lesne de înţeles. L-a pus pe Ungureanu la şefia spionajului extern.

Ungureanu şi „Episodul japonez”

Şeful SIE cunoaştea problemele grave cu care se confruntă diplomaţia şi spionajul extern româneşti, încă de pe vremea când era secretar de stat MAE. În această calitate, Ungureanu a avut parte, în anul 1999, de o primă vizită oficială în Japonia, unde a dat piept cu gerontocraţia japoneză şi cu mafia securistă din cadrul Ambasadei României la Tokio. O reprezentanţă condusă la vremea aceea de generalul Marin Vâlcea, un greu al Securităţii comuniste. Deşi avea datoria să aranjeze toate detaliile vizitei, Vâlcea nu a mişcat un deget. Presa centrală a comentat pe larg eşecul vizitei.

Reţeau generalilor din ambasadă (Ştefănel Staicu, Valeriu Ruşeţ, Nicu Manolache) avea relaţii excelente cu fostul preşedinte Iliescu, dar şi cu Traian Băsescu. La vremea aceea, Răzvănel nu conta în ecuaţia puterii. Deşi a ieşit şifonat din această experienţă, tânărul secretar de stat a avut parte de noi prieteni. Domnişoara Anca Mântulescu (de care nu s-a mai lipsit nici când a ajuns ministru de externe), traducătoare de limba japoneză în locul lui Petre Stoian, şi familia Neagu. Aurelian Neagu, secretar II în ambasadă, se avea la cuţite cu Marin Vâlcea, dar era prieten la cataramă cu Băsescu. Fostul şef MAE a evitat orice comentariu despre păţaniile sale nipone. Cuplul Băsescu-Ungureanu l-a numit în 2005 ambasador în Japonia pe Aurelian Neagu, un individ care nu trecuse, la data numirii în post, de gradul de consilier MAE. Gabriela a ajuns şefă de direcţie în MAE. A fost mazilită odată cu protectorul ei, la începutul anului 2007.

Apropierea de Bodo Hombach, membru marcant al Partidului Social Democrat german, l-a propulsat pe Ungureanu pe scara ierarhică, dar i-a adus şi un dosărel la SIE. Şi cum un şef al celui mai important serviciu secret românesc nu-şi ţine departe „prietenii”, Răzvănel şi-a adus de curând în SIE un „apropiat” pe nume Cătălin. Mult mai tinerel decât Bodo.

Evenimentul care i-a pus capac externistului şef Ungureanu a fost arestarea românilor Ilie Nelu şi Adrian Gâncea, angajaţi ai unei companii, în Irak la 31 octombrie 2006. Cei doi au fost reţinuţi de poliţia militară americană sub acuzaţia de spionaj, pentru că ar fi filmat baza militară. Deşi MAE ştia de arestări încă din 7 noiembrie 2006 (prin Ambasada României în Kuweit), premierul Tăriceanu a aflat din presă abia după câteva luni. Românii au fost aduşi acasă. Identitatea şi misiunea lor în Irak a rămas un mister. Scandalul a dus la demisia ministrului de externe Mihai Răzvan Ungureanu.

Prietenia informativă româno-niponă şi JICA

În zadar l-am căutat pe ministrul portocaliu de externe după numirea sa în fruntea MAE. Eram atât de interesat să aflu de ce l-a călcat în picioare securistul Marin Vâlcea la Tokio şi despre familia Neagu, încât l-am contactat până şi pe aghiotantul său de la SPP, Sandu Diaconu. Ministrul a evitat orice discuţie despre episodul japonez.

Noroc cu vizita şefului diplomaţiei nipone, Taro Aso, la Bucureşti, din ianuarie 2007. Participant mai mult cu forţa în sala de conferinţe a Ministerului Afacerilor Externe, m-am aşezat pe rândul întâi, în imediata apropiere a ministrului. Răzvan Ungureanu era mai vânăt la faţă ca de obicei.

Deşi fluturam prin sală lista ofiţerilor de Securitate din Ambasada României la Tokio, moderatorii români ai conferinţei nu mi-au oferit cuvântul. Se ridicau cuvincioşi doar jurnaliştii obedienţi, acreditaţi la MAE. Deh, doar mâncau şi ei o pâine albă din deplasările cu diurnă generoasă, împreună cu Răzvănel. În cele din urmă, mai democrat decât omologul său român, Taro Aso mi-a dat cuvântul. Văzând rictusul nervos de sub ochiul ministrului Ungureanu, am hotărât să cruţ vechea prietenie informativă româno-niponă şi i-am adresat ministrului Aso o întrebare politicoasă.

„Este JICA o agenţie însărcinată cu strângerea de informaţii ?”, l-am întrebat pe nipon. Aso a răspuns impasibil cu o definiţie care nu avea nici o legătură cu subiectul. Eu îmi făcusem datoria să atrag atenţia că ştim ce caută agenturile nipone în România. Şi cam atât. Totul a fost înregistrat”.

Eduard Ovidiu Ohanesian