”Şi într-una din zile a intrat în corabie cu ucenicii Săi şi a zis către ei: Să trecem de cealaltă parte a lacului. Şi au plecat. Dar, pe când ei vâsleau, El a adormit. Şi s-a lăsat pe lac o furtună de vânt, şi corabia se umplea de apă şi erau în primejdie. Şi, apropiindu-se, L-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim. Iar El, sculându-Se, a certat vântul şi valul apei şi ele au încetat şi s-a făcut linişte. Şi le-a zis: Unde este credinţa voastră? Iar ei, temându-se, s-au mirat, zicând unii către alţii: Oare cine este Acesta, că porunceşte şi vânturilor şi apei, şi-L ascultă?” (Luca 8, 22-25)
Cuvintele apostolilor amintite în pericopa evanghelică sunt şi cuvintele fiecărui creştin din această lume: „Învăţătorule, pierim”. Este strigătul sufletelor însetate după dragostea şi binecuvântarea Domnului Iisus Hristos.
Depărtarea de Domnul Hristos şi de poruncile Sale ne amăgeşte cu o falsă libertate şi cu un nesfârşit zbucium. E plină lumea de tot felul de „oameni liberi” înlănţuiţi şi subjugaţi de falsa fericire a păcatului.
Ucenicii Mântuitorului, deşi erau navigatori încercaţi, au înţeles că erau depăşiţi de situaţie. Şi atunci au strigat la Hristos-Domnul. Evanghelia ne spune că Mântuitorul a certat marea dezlănţuită şi îndată s-a făcut linişte. Au fost întrebaţi ucenicii: „Unde este credinţa voastră?”
Ne adresează şi nouă Dumnezeu aceeaşi întrebare. Oare ce vom răspunde? Sfântul Maxim Mărturisitorul aşa ne învaţă: „Dragostea către Dumnezeu înduplecă pe cel ce se împărtăşeşte de ea, să dispreţuiască toată plăcerea trecătoare şi toată osteneala şi întristarea”. (Pr. D. Păduraru)
