Nobelul ne-a șuierat iar pe la ureche. E drept, la o distanță descurajantă, acoperită doar de urechile noastre lungi, ca de măgar. E o obsesie anuală, un meteorit pe care încercăm să-l capturăm cu țara, ca pompierii cu pătura întinsă, și care a dispărut din nou, pe o traiectorie previzibilă, pentru următorii zece ani. Forța de atracție a unui popor mic, greu traductibil, nu se poate măsura cu gravitația globală. Criteriile suedeze nu sînt suedeze. Sînt politice, mondiale, frustrante și, uneori, antiliterare.
Pentru a douăzecea oară la rînd, Nobelul românesc a stat în spinarea lui Cărtărescu. Cine e Cărtărescu? E un scriitor mare sau doar un om harnic? Nici publicul și nici critica literară nu au un răspuns scurt. Paul Valery a fost întrebat de o cucoană, dacă fiul ei, un tînăr poet, are talent. I-a răspuns: „Doamnă, talent nu are sigur. Poate are geniu, dar eu la geniu nu mă pricep”.
Poate că peste opera lui Cărtărescu trebuie să treacă un pic istoria, fiindcă oamenii nu sînt îndeajuns de hotărîți. Pînă una alta, el este un scriitor important și autentic, cel mai serios scriitor român al ultimilor zece-douăzeci de ani. Scriitorii sînt acei oameni cărora le e mai greu să scrie decît celorlalți oameni, zice pe undeva Thomas Mann. Cărtărescu e produsul desăvîrșit al acestei ziceri, e sisiful propriei sale vocații, care urcă dealul zi de zi, în vreme ce restul breslei întîrzie la o țigară. Un Cărtărescu mai neglijent cu profesia de scriitor ar fi avut, poate, mai mult succes. Un Cărtărescu ireproșabil, tăiat pe conturul cel mai sincer al unei meserii ieșite din modă, e nevoit să stea cu opera după toanele noastre și să aștepte gloria ca pe un bilet de loterie.
E greu de spus dacă Salman Rushdie, Umberto Eco, Amos Oz sau Philip Roth sînt cu mult mai mari sau doar mai mari decît Cărtărescu, dar e important că cel mai mare scriitor al nostru se poate măsura cu ei. E mica noastră mîndrie, acea mîndrie pe care delegația din Togo, compusă dintr-un aruncător de suliță și o secretară, a afișat-o la Olimpiadă. Cărtărescu e geniul nostru de export care ne-a făcut onoarea să existe și căruia n-ar trebui să obosim arătîndu-i respect. Fără el, peste ani, vom fi primit Nobelul numai pentru Hertha Muller, nu și pentru literatură.
ICR l-a tradus mai mult decît pe alți scriitori și ar face bine să-l traducă masiv pe mai departe. Cota lui trebuie să crească prin eforturi asidue ale statului român dacă vrem să-i vedem într-o zi fața de șoricel sugrumat cu cravata, mulțumind acelui comitet senil de academicieni suedezi. Așa se face, dar nu numai atît. ICR ar trebui să-i ofere burse, ar trebui să-i ofere bani, ar trebui să-i finanțeze liniștea costisioare din care se nasc, poate, treptele spre Nobel. Aș vrea ca neobositul scriitor Cărtărescu să mănînce, pe banii statului, caviar și vită Kobe, să bea Brunello di Montalcino, să călătorească la clasa întîi și să locuiască într-o vilă cît a lui MRU. Banii statului ar fi, în sfîrșit, bine cheltuiți, iar lucrul se poate verifica ușor, peste un secol-două, cînd din regimul Băsescu va fi rămas, pe Google, doar alăturarea cu Levantul. O operă de tinerețe a laureatului Nobel din 2030.
Doru Bușcu