De la reinstalarea, la masa verde, a preşedintelui mână – moartă, un soi de somnolenţă recuperatoare a cuprins întreaga societate românească. Se ling răni, se badijonează orgolii, se încearcă a se da uitării erori costisitoare. Pare a fi un interludiu andante între două presto-uri solicitante.
Am trăit asaltul referendumului cu o emotivitate exagerată.
Perspectiva eliminării în regim de urgenţă a unui rău devenit cronic ne-a înflăcărat speranţele până la a le pune pe seama justiţiei divine. “Iată că cineva acolo sus s-a săturat de atâta ticăloşie” – ne-am zis, pentru o clipă. N-a fost însă să se confirme asta. S-a confirmat, în schimb, cealaltă: “până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”.

Deziluzia deznodământului a fost pe măsura iluziilor. Ne-a cuprins depresia răului inexpugnabil. Şi fatalismul blestemului primordial. Suntem nişte jertfe cărora doar numărul mare le dă valoare. Luaţi unul câte unul, pentru ei, termite. Cui să-i pese de muşuroiul nostru?
Iminenţa distruge perspectiva. De-aceea, grăbiţi să biciuim timpul, să gândim la “fără Băsescu” în termen de zile, am pierdut controlul ritmului normal al vieţii, cu luni, ani şi cicluri electorale.
În realitate, raportat la ritmul normal, lucrurile nu stau chiar aşa de rău. Ba, aş putea spune, stau chiar bine.

Este suficient să ne întoarcem cu gândul la starea de spirit de cu doar 10 luni înainte. Vom constata, fără prea mari eforturi că, faţă de descurajarea şi deznădejdea ce ne copleşiseră atunci cum că lucruri bune, în plan politic, nu au cum să ni se mai întâmple până la alegeri, situaţia din prezent poate fi calificată ca excepţional de încurajatoare. Să recapitulăm: a căzut guvernul Boc, a eşuat cabinetul Ungureanu, USL a preluat guvernarea, regimul Băsescu a primit o lovitură zdrobitoare în alegerile locale şi, mai presus de toate, microbul guvernator al acestei dezordini purulente, însuşi pricina suferinţei populare, a fost umilit cu 7,5 milioane de batiste albe fluturate la urne, în semn de adio. Cine ar fi îndrăznit să spere la toate aceste corecţii acum un an?

Trebuie să încetăm a zgândări rana referendumului. Permanenta ei sângerare ne împiedică să ne concentrăm la bătălia, devenită decisivă, din decembrie. Să lăsăm aşadar această rană să prindă coajă, să nu ne mai tulbure cu durerea ei ci doar să ne aducă aminte că am fost înşelaţi, că am fost dispreţuiţi, şi să ne mobilizeze pentru votul de la parlamentare. Prilejul marii noastre revanşe.
Băsescu tace, încurajând somnolenţa populară. Tace dar nu stă. În ceea ce-l priveşte, această acalmie este înşelătoare, este doar o formă de camuflaj. Tot ce mai poate face (şi se străduieşte din răsputeri) în cele două luni rămase până la alegerile generale este să încerce a întinde capcane adversarilor politici, doar – doar aceştia şi-or prinde glezna, căzând spectaculos în nas şi în sondaje.

Privatizarea Oltchim este o astfel de capcană, orchestrată de la Cotroceni, cu zdrăngănit de alămuri ale serviciilor. Ea a fost concepută ingenios, astfel încât orice ar face guvernul Ponta (pe metodologia de privatizare stabilită anterior de guvernele Boc – Ungureanu) să poată fi culpabilizat la sfârşit. Dacă l-ar fi exclus de la bun început pe DD din competiţie, ca neeligibil, Ponta ar fi fost acuzat de discriminare, de spirit antiromânesc şi l-ar fi aruncat pe “nici nu ştiţi ce pierdeţi” direct în braţele PDL, cu votanţii lui cu tot. Dacă, în urma câştigării licitaţiei de către DD, Ponta ar fi semnat contractul cu el, dându-i pe mână ditamai combinatul strategic, probabil că acuze bine dospite în dosare ţinute la strict secret, privindu-l pe dubiosul mogul de la OTV, l-ar fi pus la zid pe primul ministru pentru trădarea intereselor naţionale.

Nici soluţia adoptată în final de Victor Ponta, aceea de a demasca, după comunicarea rezultatului licitaţiei, impostura lui DD şi posibilele combinaţii oculte ale acestuia cu Videanu, nu-l scuteşte de critici şi valuri de acuze. Se pare însă că această soluţie a fost, totuşi, cea mai prudentă şi cu consecinţele cel mai puţin grave în plan electoral.

Cu astfel de inginerii se ocupă Traian Băsescu, în tăcerea lui de gură slobodă înfundată preventiv şi conjunctural cu câlţi germano – americani, atunci când nu schimbă şefii SRI din toate judeţele ostile şi când nu serveşte ca desert, la matinala cafea cu Martell şi Rothmans, rapoarte picante despre interceptările inamicilor săi.

Două luni ar trebui să mai reziste USL la procentajele de acum din sondaje. Cu 60% + redistribuiri, victoria s-ar dovedi cu adevărat decisivă. Totul este să fie atentă la machiaverlâcurile emanate din smârcurile cu smoală topită unde tronează satana, şi să nu comită gafe.
Să nu credem insă că două luni înseamnă puţin. Lui Geoană i-a fost de ajuns o seară pentru a-şi bate joc de speranţele noastre.
Contele de Saint Germain