„Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.” (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor) Luca 6, 31-36

În Sfânta Evanghelie din Duminica a 19-a după Rusalii Mântuitorul Iisus Hristos ne arată importanţa iubirii milostive pe care oamenii trebuie să o manifeste unul faţă de celălalt, chiar şi faţă de cei care le sunt vrăjmaşi.

Iubirea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu
De ce este atât de importantă iubirea smerită faţă de toţi oamenii? Pentru că aceasta îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, iar dobândirea asemănării cu Dumnezeu este scopul ultim al vieţii omului pe pământ, ca timp al pregătirii pentru viaţa veşnică. Mântuitorul Iisus Hristos spune în Evanghelia de astăzi oamenilor iubitori şi milostivi: „răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”. Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Şi cum este cu putinţă de a fi cineva fiu al lui Dumnezeu? Dezbrăcându-te de toate patimile omeneşti şi arătând blândeţe către cei ce te batjocoresc şi te nedreptăţesc, căci şi Tatăl tău Cel ceresc astfel Se arată către cei ce Îl defaimă. De aceea, de multe ori zicând această vorbă, El n-a pronunţat-o simplu: „ca să fiţi deopotrivă Tatălui vostru”, ci numai după ce le-a zis: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44); numai după aceasta, zic, a adăugat şi acest premiu. Nimic nu ne poate apropia atât de mult de Dumnezeu, şi nu ne face deopotrivă cu El, ca această virtute la care suntem chemaţi. De aceea şi Pavel când zice: „Fiţi următori ai lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 1), spune ca să ne facem imitatori ai lui Dumnezeu şi prin aceasta.”

În Sfânta Scriptură a Noului Testament găsim mai multe îndemnuri la cultivarea iubirii despre care ne vorbeşte Evanghelia de astăzi: „Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri…” . Iubirea aproapelui este semnul identităţii spirituale a ucenicilor lui Hristos, al creştinilor: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35). Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe creştini astfel: „… Fiţi toţi într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de fraţi, milostivi, smeriţi. Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea”. Totodată, în Noul Testament se arată faptul că nimeni nu-L poate iubi pe Dumnezeu fără să-l iubească în acelaşi timp şi pe aproapele său: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” .

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au evidenţiat, de asemenea, importanţa iubirii milostive faţă de toţi oamenii, care este semn al iubirii smerite faţă de Dumnezeu: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită”.

Iubirea care se ridică deasupra firii umane egoiste
Când Mântuitorul ne spune să îi iubim pe vrăjmaşii noştri, ne cere un lucru greu de realizat, deoarece noi socotim că este normal să răspundem la iubire cu iubire, la bine cu bine şi să împrumutăm pe cei care ne împrumută sau de la care nădăjduim să luăm înapoi ceea ce am împrumutat, dar nu ni se pare normal sau firesc să facem bine celor care ne fac rău. Prin aceasta constatăm că, de fapt, ceea ce numim noi firesc sau normal nu este firea cea voită şi creată de Dumnezeu, ci firea căzută în păcat sau păcătoasă care amestecă răul cu binele, bunătatea cu răutatea şi care aşteaptă imediat răsplată pentru fapta cea bună.
Înţelegem, aşadar, că iubirea de vrăjmaşi pe care o cere Mântuitorul Iisus Hristos nu se poate realiza uşor, doar printr-un act de voinţă, ci prin efort duhovnicesc, prin dobândirea iubirii milostive a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Iubirea noastră egoistă este, în general, posesivă sau calculată. Iubim dacă suntem iubiţi, facem bine dacă ni se face bine, ajutăm dacă suntem ajutaţi. Această iubire oarecum mercantilă, comercială, calculată, matematică, juridică este o iubire de servicii reciproce. Sfântul Maxim Mărturisitorul enumeră motivele principale pentru care un om îl iubeşte pe aproapele său: „Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de ocară, fie pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos, cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac.
Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua e mijlocie; celelalte sunt pătimaşe.

Mântuitorul Iisus Hristos însă cere de la noi o iubire generoasă, adică mărinimoasă şi milostivă, fără a aştepta răsplată. E vorba aici de o nouă dimensiune a vieţii, şi anume, Mântuitorul ne cere să-i iubim pe oameni nu doar omeneşte, ci să-i iubim dumnezeieşte, cum îi iubeşte Dumnezeu Cel milostiv, Care „este bun cu cei nemulţumitori şi răi”.
În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun şi fără patimă, iubeşte pe toţi la fel, ca făpturi ale sale, dar pe cel virtuos îl slăveşte, ca pe unul ce şi-a însuşit cunoştinţa şi prin aplecarea voii, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru bunătatea Sa şi îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot aşa şi cel bun fără patimă în aplecarea voii sale iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire şi pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru fire şi din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în întuneric.”
Iubirea faţă de vrăjmaşi este un dar divin, care însă trebuie cultivat prin efort duhovnicesc
Aşadar, iubirea smerită, sinceră şi nefăţarnică faţă de semeni implică o schimbare a înţelegerii omului privitoare la relaţia sa cu Dumnezeu, cu ceilalţi oameni şi cu sine însuşi. Adică este vorba de o „schimbare prin înnoirea minţii” (Romani 12, 2) pe care o cere creştinilor Sfântul Apostol Pavel, iar aceasta se arată în mod concret prin felul de a vieţui al celor ce se înnoiesc spiritual: „Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi. Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând”.
Sinceritate în iubire, smerenie în relaţiile cu semenii, sârguinţă multă pentru săvârşirea binelui, duh fierbinte în credinţă, slujire lui Dumnezeu, nu idolilor sau duhurilor rele; nădejde cu bucurie, răbdare în suferinţă, rugăciune stăruitoare, ajutorare frăţească, ospitalitate faţă de străini – toate aceste virtuţi sunt roade şi lumini ale înnoirii vieţii omului prin efort duhovnicesc, prin pocăinţă, post, rugăciune şi fapta cea bună.

Iar „faptele trupului” sau ale gândirii pătimaşe egoiste, care ne abat de la iubirea sfântă şi smerită sau jertfelnică faţă de Dumnezeu şi de aproapele, ni le arată acelaşi mare dascăl al vieţii spirituale creştine, Sfântul Apostol Pavel, zicând: „…faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora. (…) cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Înţelegem, deci, că înduhovnicirea sau sfinţirea vieţii se realizează prin despătimirea de lucrurile pământeşti sau trecătoare şi alipirea de Dumnezeu Cel veşnic, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel când zice: „Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului (…). Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu”.

Vedem, pe de o parte, că învăţătura dată de Mântuitorul Iisus Hristos este desăvârşită, dumnezeiască, iar pe de altă parte, aproape imposibil de realizat fără ajutorul lui Dumnezeu Care ne-o cere. De fapt, ceea ce ne cere Hristos nu putem împlini fără a avea în noi iubirea milostivă a lui Hristos. Iar această iubire ni se dăruieşte prin har, dacă o cerem, prin credinţă, rugăciune îndelungată şi luptă cu egoismul propriu. Deci, Evanghelia iubirii faţă de vrăjmaşi nu poate fi împlinită în practică fără harul iubirii milostive dăruit de Hristos. De altfel, însuşi Mântuitorul spune: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), adică nimic bun. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13). Deci, când ne cere să iubim pe vrăjmaşi, Mântuitorul Iisus Hristos are în vedere nu firea umană păcătoasă, amestec de păcat şi virtute, ci firea umană ridicată din păcat, curăţită prin pocăinţă şi sfinţită prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, deoarece prin acestea ni se împărtăşeşte tocmai iubirea milostivă a lui Hristos, care poate ierta pe vrăjmaşi, adică iubirea răstignită, dar biruitoare asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului, ca existenţe egoiste decăzute.

Aşadar, creştinul este chemat să iubească pe semenii săi cu iubire din iubirea lui Hristos, care se cere de la El şi se dobândeşte prin rugăciune, post şi fapte bune. Astfel, iubirea şi pacea lui Hristos vor locui în inima omului, întrucât „El (Hristos) este pacea noastră” . În acest sens, pacea sau armonia omului cu semenii săi este rodul unei păci interioare, pe care o dăruieşte Hristos, ca Domn al păcii, celor ce caută şi cultivă sfinţenia şi pacea cu toţi oamenii .
Iubirea faţă de vrăjmaşi, deşi dificilă, este o mare putere spirituală care transformă viaţa oamenilor
Lumea păcătoasă în care trăim este, fără îndoială, o lume a afirmării dorinţei egoiste de dominaţie asupra altora, în toate domeniile vieţii umane: politic, economic şi social, ceea ce generează conflicte de interese între persoane, între popoare şi chiar între religii. Faţă de astfel de atitudini negative, creştinii sunt chemaţi să lupte duhovniceşte cu patimile egoiste, ca lăcomia, dorinţa de stăpânire, mânia şi violenţa, prin rugăciune şi post, educaţie şi dialog, reconciliere şi cooperare în societate, prin atitudini şi acţiuni care redau omului valoarea lui maximală de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv, paşnic, iubitor de oameni şi sfânt.
În felul acesta, iubirea este trăită existenţial ca putere spirituală transformatoare şi sfinţitoare de vieţi umane, accesibilă persoanei umane ca dar divin şi, în acelaşi timp, în mod paradoxal, transcendentă lumii obişnuite. Ca „dar”, iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos se dăruieşte omului în mod personal şi se cultivă personal. Această iubire trăită personal, ca dar divin, poate fi transformatoare a relaţiilor dintre membrii societăţii umane, dacă ea este constant cultivată prin legătura omului cu Dumnezeu Cel milostiv – Dăruitorul ei.

Într-o lume divizată şi secularizată, doar puterea spirituală a iubirii răstignite a lui Hristos Cel înviat poate să readucă în sufletele oamenilor duhul păcii, al comuniunii şi al bucuriei adevărate, dacă această iubire este căutată şi cultivată de oameni.
Patima egoistă de a stăpâni sau domina lumea terestră, de a construi sau realiza domenii, imperii şi paradisuri în lumea materială limitată şi trecătoare este, de fapt, o pervertire sau o deviere a dorinţei omului după iubirea sau bogăţia spirituală infinită a lui Dumnezeu; această deviere este – după cum spunea Maurice Blondel – „căutarea pătimaşă a infinitului în lucrurile finite”.

Lupta creştinului în lume cu lăcomia de avere, de plăcere şi de putere, cu invidierea şi judecarea aproapelui său, cu ura pătimaşă şi dorinţa de răzbunare, cu neputinţa de a ierta din inimă celor care la un moment dat sau în mod repetat i-au adus învinuiri şi acuze nedrepte, este mai mult decât un exerciţiu moral, ea este o luptă spirituală anevoioasă în care creştinul face experienţa concretă a constatării că numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate birui natura umană păcătoasă, faptele rele şi duhurile răutăţii (cf. Efeseni 6, 12-13).
Când omul încetează de a fi luptător împotriva păcatului ca existenţă egoistă, individuală şi colectivă, decăzută, el nu mai poate fi în mod deplin şi constant un smerit iubitor de Dumnezeu şi de oameni, nici un promotor curajos al speranţei înnoirii vieţii spirituale. De aceea, criza sau deficitul de speranţă al omului secularizat se vede azi mai ales în practica suicidului, eutanasiei, avortului, drogurilor, violenţei domestice şi sociale şi în alte forme ale disperării şi dezorientării spirituale. Din aceste motive, fiecare rugăciune şi fiecare faptă milostivă sau acţiune de solidaritate socială cu cei defavorizaţi pot deveni izvor de nădejde, de umanizare şi de salvare sau mântuire.
Să ne rugăm lui Dumnezeu Cel milostiv să înţelegem că iubirea smerită şi milostivă faţă de semeni este semnul identităţii spirituale a ucenicilor lui Hristos (cf. Ioan 13, 34-35) şi că numai aceasta ne va ajuta să intrăm în Împărăţia Tatălui ceresc, Cel ce „ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii Sale” , spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin!