(scrisoare din exilul interior)

În ţara şi în vremea în care urşii turbează, înnebunesc şi, ieşind din habitatul natural, ucid aproape la paritate cu oamenii, încercaţi prea adesea, domnule prim-ministru, să ne vindeţi drept trofeu blana animalului, frumos argăsită, din pădurea unde a sfârşit, discret, de bătrâneţe.

Din exilul interior în care ne-am refugiat milioane de români, în urma evenimentelor ultimelor luni, vă observ cu interes declaraţiile, interviurile, luările de poziţie cu fiecare prilej mediatic. În cele mai multe, nu contenesc referirile la Referendum şi post-Referendum. Am crezut că este reflexul omenesc, chiar dacă tardiv, al neîmpăcării conştiinţei dumneavoastră cu sine, al regretelor şi mustrărilor ajunse la momentul exorcizării. M-am înşelat! În toate declaraţiile legate de Referendum există laitmotivul justificativ care face dintr-o „pace” ruşinoasă, nedrept condiţionată şi împovărătoare, o fatalitate de neevitat. Repetaţi invariabil, cu obstinaţie, că prin declanşarea procedurilor constituţionale de suspendare a preşedintelui n-aţi făcut decât să răspundeţi aşteptărilor populaţiei. Adică, aşa, un fel de hatâr împins de la spate, împlinit pe altarul nemulţumirilor şi disperării populare iar prin efect colateral, un soi de bunăvoinţă faţă de Crin Antonescu, căruia i-aţi fi oferit, nu-i aşa?, un loc sub soare. Oare era de ajuns să vă salvaţi conştiinţa de răspunderi şi obligaţii doar prin formalismul demersului?

Vrând-nevrând, redeschideţi o rană care încă sângerează. Redeschideţi, vrând-nevrând, un subiect dureros asupra căruia planează destule necunoscute şi o tăcere, „de fond”, suspectă, nefirească pentru nevoia de adevăr a milioane de cetăţeni aflaţi cu capul, cu judecata, voinţa şi mintea la ei, în deplină cunoştinţă de cauză, în faţa urnelor. În plus, lăsaţi să se înţeleagă că, supusă imprevizibilului şi hazardului sorţii, acţiunea de demitere putea să reuşească aşa cum putea foarte bine să eşueze întocmai cum s-a şi întâmplat. Preceptul românesc după care v-aţi ghidat, păgubos şi în politică, suna cam aşa: „Dacă ţine, ţine! Dacă iese, bine! Dacă nu, Dumnezeu cu mila! Asta e viaţa!”.

Rămas în proximitatea acestui raţionament simplist, şi mistic şi defetist, continuaţi să aveţi o palidă, greu sesizabilă asumare de răspundere şi o superficială, nerealistă evaluare a consecinţelor, măcar pe termen mediu, ce decurg din finalul nefericit în care s-a spulberat un vis.

Continuaţi să faceţi din episodul întâlnirii cu comisarul Barroso un subiect tabu, un eveniment ocult, tulbure, nedescâlcit. Şi tocmai aici, în acest episod stă tot fondul, tot nodul problemei, nu doar al evenimentelor recente, dar şi al celor de viitor, de perspectivă. Aveţi tăria de a recunoaşte adevărul în faţă! Recunoaşteţi că grija prezervării viitorului dumneavoastră politic şi administrativ a fost mai puternică decât empatia cu cauza milioanelor de români aşteptând cu sufletul la gură schimbarea! Recunoaşteţi că lipsa determinării, a curajului, a „staturii”, în fond, v-a împiedicat să-i spuneţi răspicat comisarului: „Aiasta nu se poate, domnule Barroso!”, aşa cum a procedat, cândva, Petre Carp, în Parlamentul României, în faţa regelui său. Şi era Carol I, făuritor de ţară modernă, nu un vremelnic slujbaş!

Mai recunoaşteţi şi că, în momentele, desigur, tensionate, desigur, grele şi cruciale, dar cu atât mai revelatoare pentru capacitatea de reacţie adecvată a unui om politic de stat, nu v-aţi gândit nicio clipă că trebuie să-l sunaţi pe partenerul de alianţă, Crin Antonescu, pentru a cumpăni împreună dacă poporul pe care doriţi să-l guvernaţi merită un tratament atât de umilitor, atât de nedrept, ieşit din tiparele consacrate ale legislaţiei europene! Nu, l-aţi pus, la fel ca pe noi toţi, în faţa unui fapt, în faţa unui edict împlinit! Or, dimpotrivă, poate că aţi făcut-o şi-arunci sunteţi dator cu un răspuns răspicat ca să ştim la cât de mulţi decidenţi avem de împărţit răspunderea laşităţii şi a supunerii oarbe!

În sfârşit, mai recunoaşteţi, domnule prim-ministru, că milioane de oameni v-au dat vieţile lor pe mână odată cu un mandat precis, imperativ pentru a-i trece cu bine „strâmtoarea” spre limanul dorit din care şi-au făcut un ţel, un obiectiv necesar şi posibil!

Iar dumneavoastră, pentru că nu v-aţi priceput să înotaţi contra curentului, împovărat de o misiune prea mare, covârşitoare pentru forţele proprii, i-aţi băgat la fund, lăsându-i să se descurce cum pot. De bine, de rău, aţi găsit înaintea lor ieşirea şi malul. V-aţi salvat! Dar, oare, chiar v-aţi salvat? Cu adevărat credeţi asta? Pot să-mi închipui că nu e uşor să ai pe suflet o aşa mulţime de victime ale speranţei naufragiate şi înşelate. Dar măcar treziţi-vă cât mai e timp de îndreptat şi reparat ceva! Ajuns la vârsta maturităţii depline, cel puţin presupuse, nu v-ar strica un bilanţ actualizat, de parcurs. Nu v-ar strica un moment de reflecţie, serios şi aplicat cu interes pentru provocările şi contradicţiile vieţii politice, sociale şi economice interne, dar şi ale lumii de azi, aflată după toate semnele la răscruce de drumuri. Aţi luat deja în braţe, cu bună ştiinţă, alţii v-au fost aruncaţi din mers, câţiva „cartofi” fierbinţi care încep să vă „frigă”. Enumăr doar o parte din „ei”:

– ritmul galopant în care se volatilizează din buzunarele şi aşa peticite, reîntregirea salariilor şi pensiilor, pentru că în spatele iniţiativei economia gâfâie şi suspină după măsuri şi vremuri mai bune.

– preconizata Uniune bancară faţă de care guvernul nu se osteneşte a avea o poziţie oficială tranşantă chiar de-ar fi în contradicţie cu cea a preşedintelui ilegitim. Asta în vreme ce alte ţări şi-au exprimat deja dezacordul făţiş.

– privatizări făcute sub imperiul scadenţei, Oltchim, în registru aiuritor, butaforic.

– credinţa fără rezerve că rezultatul alegerilor din decembrie este, cumva, panaceul tuturor relelor, tuturor neîmplinirilor, tuturor frustrărilor.

– lipsa unui plan concertat de demontare a gogoaşei pedelisto-băsiste conform căreia exprimarea voinţei, interesului naţional, a demnităţii şi identităţii naţionale reprezintă o atitudine antieuropeană.

– „cartoful” numit Ioan Rus pe care nu vreţi cu niciun chip să-l azvârliţi din mână şi din partid.

– alţi „cartofi” vor apărea negreşit, alţii se vor transforma în adevărate pietre de moară. Ca să înţelegeţi mai bine mesajul de punere în gardă venit din partea unui cetăţean căruia îi pasă de felul în care va evolua şi va arăta lumea românească ca şi cea de aiurea, am să glosez pe ţesătura a două scenarii, pe cât de plauzibile, de realiste pe atât de uşor de descifrat. Mai ales că beneficiază în mod voit de metafora alegoriei!

1. În pădurea politicii româneşti, tot mai exotică, tot mai supusă celor mai surprinzătoare mutaţii, pe lângă autohtonul urs brun ce ţine azi, bietul, capul de afiş al ştirilor tragice, s-a prăsit, s-a insinuat, şi-a găsit vizuină şi culcuş de lux o figură nouă în fauna ţării, „şacalul”! Surprizei, nedumeririi, mirării, vocilor care îi incriminau lăcomia şi setea de putere le-a urmat resemnarea. Alături de alte vieţuitoare, prea mult timp aţi crezut că ironiile în doi peri, glumiţele de şagă cu iz nesărat şi înţepăturile ca de purice pot fi antidotul ferocităţii apucăturilor sale. Când lumea pădurii a văzut cât de periculos, cât de perturbator şi dăunător este pentru echilibrul şi stabilitatea relaţiilor din cuprinsul pădurii, făcând imposibilă convieţuirea cu el, s-a revoltat. A pus pe urmele lui „vânătorii”. Aţi fost unul din ei, ba, chiar şef de formaţie, un Guevara în marş, după cât de aproape de inimă vă mai este, încă, personajul! În scurt timp l-aţi prins, l-aţi avut în mână şi de-acolo în cuşca semănând cu-n garaj. Apoi, ce-aţi făcut? Din grave greşeli de tactică şi de strategie, l-aţi scăpat pur şi simplu! Şi dacă tot l-aţi scăpat, v-aţi gândit că, ce mai încolo şi-n coace, la ce bun să-l mai hăituiţi degeaba, e timpul să-l „graţiaţi”! La o asemenea eroare nici şacalul nu se aştepta, fapt pentru care, cum era de anticipat, a devenit din vânat, vânător! Ştiţi bine, de-acum, ce urmează. Şacalul întărâtat o să vă urmărească, o să vă aştepte după fiecare cotitură, gata să vă sfâşie în strigătele de nemulţumire, de protest ale unora, în uralele altora. În acelaşi timp, Europa „ecologistă”, Europa promisiunilor „cash” şi a prăzilor bogate returnate de şacali îmbuibaţi din avuţiile ţărilor lor o să vă dea peste mănă ori de câte ori veţi avea ceva de sesizat, comentat ori, cine ştie?, când veţi vrea să vă îndreptaţi, din şale, coloana!

– Aveţi pregătită o soluţie care să rezolve impasul?

– Aveţi un plan B, C, D de rezervă, de urgenţă sau doar planul coabitării în regim de gherilă cu „fiara”?

2. Părăsind simbolistica fabulei, este de înţeles că ne apropiem de dezvăluirea poantei, oricât ar fi de ea de sumbră, de amară. Poanta, domnule Ponta, ar putea fi tot cu blana ursului din pădure, frumos tăbăcită, dar nu e! E mai rea! Poanta este chiar cu şacalul cu chip de om şi identitate precisă. Este cu el şi cu familia lui de parveniţi hămesiţi, de învârtiţi mereu în preajma banului public, gata cu orice ocazie adulmecată din eter să acceadă la funcţii, poziţii, onoruri în statul-feudă, odată scăpaţi, eliberaţi din strânsoare. Şi iarăşi mă văd nevoit să constat că tupeul, aroganţa, dispreţul clanului Băsescu, convingerea că poate face şi desface totul, reîncărcate cu asupra de măsură, da, vi se datorează şi dumneavoastră. Atât de mult încât poate va fi doar o chestiune de timp până vom vedea într-o adevărată procesiune şi desfăşurare de forţe malefice, toate personulităţile Familiei cocoţate în dregătoriile statului, după cum urmează:

– Băsescu, pe „tronul” uzurpat!

– Eba, cea plină de şiraguri de perle lingvistice, europarlamentar!

– Notăriţa Ioana, în Parlamentul României!

– Fratele Mircea, reprezentantul României la ONU!

– Maria Băsescu , şefa Organizaţiei de femei a PDL!

– Calul Mariei Băsescu, senator sau deputat, după vârstă!

– Iată un scenariu cât se poate de plauzibil, de „realist” dacă ţinem cont de mintea, de instinctele, de ambiţiile şi capacitatea de „clonare” a Familiei!

Să vă vedem atunci, domnule Ponta! Ce credeţi că va spune poporul în faţa unei asemenea poante ca o ironie a sorţii, greu de digerat? Cum credeţi că va reacţiona poporul în faţa situaţiei absurde că, tocmai vrând să scape de tartorul cel mare, se alege în schimb cu o dinastie Băsescu?

Credeţi că va spune: „Bravos, naţiune!”, „Bravos, Victor Ponta!”, „Aşa te vrem!” ori dimpotrivă, ajunşi pe culmile disperării şi lehamitei, nu doar că vor deveni alergici la orice fel de poantă, rea sau bună, dar vor face grimase de respingere la auzul numelui Ponta?!

Cu îngrijorare cetăţenească, Ioan Viştea