Religie
Ortodox = Sf. Mc. Autonom, Macedonie şi Teodul (Sâmbăta dinaintea Înălţării Sf. Cruci) (Odovania Praznicului Naşterii Maicii Domnului)
Romano-catolic = Ss. Nume al Mariei ; Emilian, ep.
Reformat(Calvin) = Mária, Ibolya (Viorica)
Greco-catolic = Sâmbăta dinaintea Înălţării S Cruci. S Autonom, pr, m (+ sec IV). ( Încheierea Sărb Naşterii Maicii Domnului.)
Mozaic = 23. Elul 5769
Musulman = as-sabt: 22. Ramadan 1430

Sărbători
Etiopia: Ziua națională – Aniversarea revoluției din 1974

Evenimente
490 î.Hr.: Victoria grecilor asupra perșilor în Bătălia de la Marathon
1659: Oastea Țării Românești condusă de Mihnea al III-lea cucerește Giurgiul și Brăila. Începe răscoala antiotomană
1683: Sfârșitul asediului otoman asupra Vienei. Armata germano-polonă condusă de ducele Carol de Lorena și de regele Jan Sobieski înving în apropiere de Viena oastea marelui vizir Kara Mustafa
1789: Jean-Paul Marat publică primul număr al ziarului L’Ami du peuple.
1890: este fondat orașul Salisbury, numit ulterior Harare, din 1980 capitală a statului Zimbabwe
1916 – Primul război mondial. După bombardamentele nocturne din 15 şi 21 august, asupra Capitalei sunt lansate de aeroplanele germane bombe care, în mai puţin de cinci minute, produc un adevărat masacru: 485 de morţi şi 1 000 de răniţi; în această zi s-au înregistrat 7 atacuri aeriene consecutive.
1919: Decret-lege privind înființarea Universității Regele Ferdinand din Cluj. Primul rector a fost Sextil Pușcariu. Universitatea maghiară din Cluj s-a refugiat la Szeged.
1919: Decret-lege dat de Consiliul Dirigent al Transilvaniei pentru reforma agrară și introducerea votului universal.
1939 – Al doilea război mondial. Rezervele de aur ale Băncii Naţionale a Poloniei, în valoare de 45 milioane de dolari, sunt încărcate, pentru tranzit, în portul Constanţa, pe un vas englez. Deşi România se declarase neutră în conflictul mondial izbucnit la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania, ţara noastră şi-a dat acordul pentru trecerea prin teritoriul ei a soldaţilor britanici şi a armamentului destinat ajutorării Poloniei. Printr-un act semnat de guvernele român şi polonez la 16 septembrie, partea română se angaja să acorde preşedintelui Poloniei şi guvernului polonez ospitalitatea sau dreptul de trecere prin România.
1940: În peștera de la Lascaux, Franța sunt descoperite picturi rupestre preistorice
1944: 1944 – Semnarea, la Moscova, a Convenţiei de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite prin care se consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul antifascist şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei ; la articolul 16 convenţia prevedea scoaterea din circulaţie a tuturor publicaţiilor fasciste şi legionare, pretext pentru regimul comunist de a scoate din circuitul public privat texte importante referitoare la unitatea statului român, la tradiţiile româneşti, ori la românii din alte ţări; pe lista autorilor interzişi figurau : Gheorghe Şincai, Nicoale Iorga, Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian.
1949: Theodor Heuss este ales ca primul președinte al Republicii Federale Germania
1974: Împăratul Haile Selassie al Etiopiei este înlăturat printr-o lovitură de stat
1990: La Moscova s-au încheiat discuțiile în format 2+4, în cadrul cărora „puterile aliate” în cel de-al Doilea Război Mondial au renunțat la drepturile speciale instituite după capitularea necondiționată a Germaniei.
1993 – Washington. A fost semnat acordul asupra autonomiei Zonei Gaza din oraşul Ierihon, intitulat ”Declaraţie de principii cu privire la aranjamentele interimare de autonomie”. Acordul a fost semnat de primul ministru al Israelului Yitzak Rabin şi de preşedintele OEP, Yasser Arafat. Garanţi ai acordului au fost SUA şi Rusia.
2002 – Casa Albă a dat publicităţii un document de 20 de pagini în care prezintă detaliat încălcările repetate din ultimii 11 ani de către Irak ale celor 16 rezoluţii ale Consiliului de Securitate ale ONU şi în care preşedintele irakian era acuzat de continuarea dotării cu arme de distrugere în masă, inclusiv cu arme nucleare.
2002 – Preşedintele american, George W Bush, solicită, în faţa Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, dezarmarea imediată a Irakului.

Nașteri
1547: Regele Francisc I al Franței (d. 1547)
1882: Ion Agârbiceanu, scriitor român, membru al Academiei Române (d. 1963)
1888: Józsi Jenõ Tersánszky, scriitor, dramaturg maghiar, născut la Baia Mare, (d. 1969)
1888: Maurice Chevalier, actor și șansonetist francez (d. 1972)
1897: Irène Joliot-Curie, fizician și chimist, laureată a Premiului Nobel pe anul 1935 (d. 1956)
1901: Gusztáv Abafáy (Gusztáv Öffenberger), scriitor, istoric literar și publicist român de etnie maghiară (d.1995)
1913: Eiji Toyoda, om de afaceri, fondatorul firmei de automobile „Toyota Motor Company Limited” (1937)
1913: Jesse Owens, celebru atlet de culoare supranumit torpila umană (d. 1980)
1921: Stanislav Lem, scriitor polonez
1931: George Dan Oprescu, tehnician, cerectător în domeniul electronicii și fizicii nucleare
1931: Roger Planchon, dramaturg, actor și regizor de teatru francez (d. 2009)
1940: Linda Gray, actriță americană
1944: Barry White, solist vocal, producător și compozitor (d. 2003)

Decese
1185: Andronic I Comnen, împărat bizantin (n. 1118)
1362: Papa Inocențiu al VI-lea (n. 1282)
1612: Țarul Vasili IV al Rusiei (1606-1610) (n. 1552)
1683: Regele Afonso al VI-lea al Portugaliei (n. 1643)
1764: Jean-Philippe Rameau, compozitor francez (n. 1683)
1819: Gebhard Leberecht von Blücher, mareșal prusac (n. 16 decembrie 1742)
1919: Leonid Andreev, scriitor rus (n. 1871)
1981: Eugenio Montale, poet și jurnalist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, 1975 (n. 1896)
2003: Johnny Cash, cântăreț de muzică country (n. 1932)

Evenimentul zilei – Bătălia de la Marathon

Bătălia de la Marathon a avut loc în anul 490 î.Hr., între armata persană care invadase Grecia continentală și o alianță a orașelor-stat (polisuri) grecești.
A fost un episod hotărâtor din cadrul Războaielor medice, fiind prima dată când perșii au fost înfrânți într-o bătălie deschisă. Bătălia de la Marathon a marcat sfârșitul primei invazii a perșilor în Grecia, aceștia fiind siliți să se retragă în Asia. Deși războaiele dintre greci și perși au continuat, cu unele întreruperi, încă mulți ani, bătălia de la Marathon a demontat mitul invincibilității persane, pregătind terenul pentru următoarele bătălii victorioase ale grecilor, de la Salamina și Plateea.

La sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr. Imperiul persan, în plină ascensiune, pusese piciorul și pe continentul european, cucerind o parte din Tracia, în timpul celebrei expediții a lui Darius I (Regele regilor, 521-486 î.Hr.) din anul 514 î.Hr. împotriva sciților de la nord de Dunăre.
Predecesorul lui Darius, Cyrus „cel Mare” (558-528 î.Hr.), cucerise în 546 î.Hr., printre alte provincii din Asia Mică, și regatul Lydiei, de care depindeau, cel puțin nominal, toate coloniile grecești din Ionia, unde se înfiripase o confederație de douăsprezece polisuri deosebit de înfloritoare din punct de vedere economic și cultural. Darius a înăsprit însă modul de stăpânire a acestor orașe grecești, impunând condiții mai dure. Astfel, Ionia a fost integrată cu Lydia într-o singură provincie (satrapie) cu sediul la Sardes, iar în locul unor contribuții neregulate se instituie tributuri anuale fixe, ceea ce a stârnit mari nemulțumiri.
Dar nu numai constrângerile economice, ci, mai ales, profundul atașament pentru ideea de libertate, este adevărata cauză a revoltei care cuprinde întreaga Ionie, începând cu anul 499 î.Hr. Darius își trimise atunci imensele armate să înăbușe rapid această revoltă. Zadarnic s-au adresat ionienii celorlalte polisuri grecești pentru ajutor armat; singurele cetăți care au răspuns pozitiv au fost doar Atena și Eretria. Expediția navală organizată de acestea în 498 î.Hr. a debarcat trupe în Asia Mică, dar după ce au înaintat până la Sardes (unde au incendiat palatul satrapului persan și templul zeiței Cybele, atenienii și eretrienii au fost nevoiți să se retragă și să se reîmbarce în mare grabă.
Lăsați singuri, și incapabili de altfel să se înțeleagă între ei, ionienii au fost învinși în bătălia de la Lade (494 î.Hr.). Miletul, cel mai dezvoltat și bogat oraș al confederației ioniene a fost luat cu asalt și distrus din temelii. Astfel, perșii au pus din nou stăpânire pe Ionia, asupra căreia au instituit un regim de teroare.
Polisurile (orașele-stat) Atena și Eretria, care sprijiniseră revolta ioniană eșuată împotriva Imperiului Persan între 499 și 493 î.Hr., deveniseră acum ținta prioritară a lui Darius I. Darius era mânat atât de dorința de răzbunare, cât și de planul strategic, mai ambițios, de a supune întrega Grecie, pentru a împiedica pe viitor sprijinul cetăților din Grecia continentală pentru eventualele revolte ale grecilor din Asia Mică.
Pretextul formal al expediției persane era răzbunarea incendierii templului din Sardes de către contigentul atenian care participase la expediția făcută în Asia Mică, pentru a-i ajuta pe conaționalii ionieni, în anul 498 î.Hr.
O expediție preliminară condusă de Mardonius, ginerele lui Darius, în 492 î.Hr., menită să pregătească invazia terestră asupra Greciei, recucerise Tracia și forțase Macedonia să devină regat vasal Persiei. Mardonius fiind însă rănit, a fost obligat sa-și întrerupă marșul spre Atena și să se retragă în Asia Mică.

Întregul an 491 î.Hr. a fost dedicat pregătirilor militare și diplomatice pentru ofensiva Imperiului persan. Darius a trimis ambasadori în principalele orașe-state grecești cerându-le să i se supună și să îi ofere „pământ și apă” (gestul simbolic de supunere la perși). Multe dintre ele au primit această propunere, dar Atena și Sparta au refuzat categoric (ba mai mult, Sparta, conform lui Herodot, i-a ucis pe trimișii lui Darius.
Totuși, nici Sparta și nici Atena nu au luat măsuri reale pentru a preîntâmpina iminentul atac persan.
În anul 490 î.Hr. imensa armată și flotă persană s-a pus în mișcare. În fruntea ei se aflau doi comandanți: Artaphernes, nepot al lui Darius, care comanda armata terestră, și Datis, care comanda flota. Armata, după ce s-a îmbarcat pe corăbii în porturile de pe coasta ioniană, a traversat direct Marea Egee în direcția insulei Eubeea; în trecere a cucerit insulele Naxos și Delos.
Odată ajunși pe insula Eubeea, perșii au distrus cetatea Carystos, care refuzase să-și deschidă porțile în fața lor, apoi au cucerit Eretria, abandonată de aliații săi atenieni. A fost prima etapă a răzbunării lui Darius pentru intervenția Atenei și Eretriei în revolta ioniană: Eretria a fost complet distrusă, iar populația care a mai scăpat cu viață a fost deportată tocmai în interiorul Persiei (la Arderika, în apropiere de capitala.

Flota persană a navigat apoi spre sud, spre coasta peninsulei Attica, pentru a finaliza obiectivul final al campaniei – pedepsirea Atenei. Fostul tiran al Atenei, Hippias, acum exilat, îi însoțea pe perși, în calitate de consilier militar. Hippias era fiul lui Pisistrate și spera să-și restabilească autoritatea în Atena, contând nu numai pe ajutorul persan, ci și pe complicitatea unora dintre atenieni, care își aminteau de regimul pisistrazilor ca despre o „vârsta de aur” a Atenei.
La sfârșitul lunii august a anului 490 î.Hr., întreaga flotă (în jur de 600 de corăbii) a ancorat în golful de la Marathon – perșii se aflau acum la doar 42 km de Atena.

Principala sursă pentru Războaiele Greco-Persane, istoricul grec Herodot, supranumit și „părintele Istoriei”, spune că flota persană era compusă din 600 de trireme. El nu dă indicații exacte referitoare la mărimea armatei persane, spunând doar că „[perșii] erau în număr foarte mare”. Alți autori antici, ca poetul Simonides și autorul roman Cornelius Nepos (care a scris într-o epocă mai târzie) estimează că perșii aveau 200.000 soldați pedeștri și 10.000 de călăreți. Plutarch și Pausanias dau amândoi, independent, cifra de 300.000 pentru efectivele persane.
Istoricii moderni consideră aceste cifre ca fiind exagerate. O abordare credibilă pentru estimarea efectivelor pornește de la faptul că Herodot spune că la a doua invazie a Greciei (cea încheiată cu bătăliile de la Termopile și Salamina) fiecare triremă avea la bord 30 de ostași complet echipați (pe lângă cei 14 sau 15 marinari), deci cele 600 de trireme care acostaseră în golful Marathon puteau transporta ușor cel puțin 18.000 de soldați. Consensul istoricilor situează numărul perșilor la circa 25.000, plus circa 1.000 călăreți. Oricum, efectivele armatei persane erau net superioare, ca număr, celor ateniene.

În fața pericolului care o amenința, Atena ceruse ajutor Spartei. Spartanii însă, reținuți de scrupule de natură religioasă, nu s-au pus în mișcare înainte de a fi lună nouă, adică șase zile mai târziu: când ei au ajuns la locul bătăliei, aceasta se terminase deja. Dintre celelalte polisuri grecești, numai curajoasa aliată a Atenei, Plateea, a avut curajul să trimită un efectiv de circa 1000 de oameni. Herodot nu dă informații concrete referitoare la efectivul armatei ateniene, dar istoricii de mai târziu consideră că Atena trimisese la Marathon între noua și zece mii de hopliți. La aceștia se mai adăuga probabil un anumit număr de soldați ușor înarmați și de sclavi (Pausanias susținea că la Marathon au luptat pentru prima oară și sclavii, alături de oamenii liberi).

Unul dintre cei zece strategi ai Atenei (funcție electivă anuală) era Miltiades cel Tânăr. El era cel care reușise să influențeze forul suprem de conducere atenian (adunarea poporului) să hotărască acceptarea luptei în câmp deschis, în locul apărării în spatele zidurilor cetății. Miltiades cunoștea foarte bine tacticile de luptă persane: în calitate de conducător al coloniei ateniene Chersones, el îl însoțise pe Darius I în timpul celebrei sale expediții din anul 514 î.Hr. împotriva sciților de la nord de Dunăre. Cu autoritatea pe care i-o conferea experiența sa militară și cunoștințele sale despre componența armatei persane, Miltiades l-a convins pe polemarhul Callimachus (comandantul suprem al armatei ateniene), să declanșeze neîntârziat atacul.
Armata persană, aflată cu spatele la mare, era aprovizionată de flota care staționa în golful Marathon. Perșii nu au fost alarmați de liniștea care domnea în tabăra atenienilor și au continuat să debarce – se considerau avantajați prin superioritatea lor numerică.
Miltiades i-a aranjat pe cei 9000 de atenieni și pe cei 1000 de plateeni în linie de bătaie între înălțimile de la Agriliki și Krotoni, la o bătaie de săgeată de forțele persane. Spre sfârșitul dimineții, grecii au cântat un imn de mulțumire adresat zeilor și au început să înainteze spre tabăra persană. Profitând și de faptul că o parte dintre perși erau ocupați cu descărcarea proviziilor de pe corăbii și cu acțiuni de recunoaștere în zonă, Miltiades a declanșat atacul într-un mod oarecum atipic pentru acele vremuri: în loc să înainteze lent, pentru a ține strânsă formația de luptă (falanga), hopliții au atacat în pas alergător infanteria persană, care era cel puțin de două ori mai numeroasă. La circa 700 de metri de linia inamicului, mulțimea de bărbați a început să strige temutul lor cântec de încurajare și de chemare la luptă: Ελελευ! Ελελευ! („Eleleu! Eleleu!”). Atacul lor părea sa fie un act de sinucidere, mai ales ca atenienii nu aveau nici cavalerie și nici arcași. Văzând cum înaintează tot mai repede, comandanții persani și-au așezat trupele. Soldații cu scuturile lor ușoare s-au așezat în fata, iar miile de arcași s-au așezat în spate. Hopliții au rezistat însă, datorită scuturilor lor masive, șiroaielor de săgeți care au întunecat cerul, trase de arcașii perși.
Iată cum descrie Herodot în opera sa Historiai („Istorii”), scrisă cu 50 de ani mai târziu, desfășurarea bătăliei:
După ce atenienii se rânduiră pentru bătălie… s-a dat semnalul. Atenienii porniră în fugă și se năpustiră asupra barbarilor… Când perșii i-au văzut pe vrăjmași atacându-i în fuga mare, s-au pregătit să primească atacul, cumpănind numărul neînsemnat al atenienilor și atacul la care porniseră aceștia – fără cavalerie și arcași. Ei au crezut că i-a cuprins nebunia, închipuindu-și că această sminteală a lor îi va pierde cu siguranță. Atenienii însă, când se încleștară strâns cu barbarii, se luptară în chip vrednic de pomenit. Bătălia de la Maraton a ținut mult… După ce perșii au fost puși pe fugă, atenienii îi urmăriră… până ce, ajungând la mare, cerură să li se pună la îndemână foc și atacară chiar corăbiile acelora.
În prima fază a bătăliei, perșii înaintaseră în partea centrală a frontului , dar la cele doua aripi grecii au reușit să-i copleșească, întorcându-se apoi împotriva dusmanului învingător la centru si zdrobindu-l. Presiunea deosebit de puternică exercitată de rândurile compacte ale hopliților greu înarmați a zdrobit și risipit masa lipsită de coeziune a arcașilor și călărimii persane.
Flota persană i-a cules pe învinși și a ridicat ancora. Pierderile lor erau importante: 6400 de morți, precum și 7 corăbii arse de greci spre finalul bătăliei.
Pierderile atenienilor au fost surprinzător de mici: Herodot vorbește despre 192 de morți din rândurile atenienilor și 11 dintre aliații veniți din Plateea. Printre cei căzuți în luptă s-a numărat și polemarhul Callimachus. Ei au fost îngropați într-un tumul comun care mai domină și astăzi câmpia litorală de la Marathon.

Herodot datează evenimentele despre care a scris în „Istoriile” sale conform unui calendar lunisolar; dar fiecare oraș-stat (polis) din vremea sa utiliza o altă variantă. Prin calcule astronomice se poate obține o dată corelată cu calendarul iulian – astfel, Philipp August Böckh (în 1855) a concluzionat că bătălia de la Marathon a avut loc pe 12 septembrie 490 î.Hr., conform calendarului iulian.
Această dată este în general acceptată de către istorici. Există însă și opinii diferite: dacă se ia în considerare faptul că spartanii nu au participat la luptă datorită motivelor religioase (ei nu s-au pus în mișcare înainte de a fi lună nouă, adică la șase zile după terminarea bătăliei), iar calendarul lor era decalat cu o lună față de cel atenian, ar rezulta că bătălia a avut loc pe 12 august 490 î.Hr.

Armata persană fusese înfrântă, dar flota lor rămăsese aproape intactă. Persista încă pericolul unei debarcări chiar la Atena. Pentru a preîntâmpina acest pericol, Miltiades și ceilalți nouă strategi ai Atenei (comandantul suprem, polemarhul Callimachus, căzuse în luptă) au hotărât readucerea armatei la Atena. A fost un marș forțat destul de dificil, având în vedere terenul accidentat și oboseala hopliților după luptă; totuși trupele au ajuns în timp util pentru a preîntâmpina o încercare de debarcare a perșilor la Faleron (lângă Atena). Această regrupare în mare viteză a atenienilor înspre cetatea lor a făcut ca perșii să renunțe la ideea unei noi debarcări; văzând coasta Atticei așa de bine aparată, Datis și Artafernes n-au mai insistat și s-au reîntors în Asia Mică, ducând cu ei prada si prizonierii făcuti în insulele Ciclade și Eubeea.
În ochii lui Darius această expediție poate a apărut ca fiind pe jumătate reușită. Desigur, Atena scapase de răzbunarea Marelui Rege, dar Eretria, celălalt oraș vinovat de a-i fi ajutat pe ionienii răsculați și de incendierea orașului Sardes, a fost aspru pedepsit. Eretrienii înrobiți au fost duși în inima Persiei, la Arderika, la nord de capitala Susa; cincizeci de ani mai târziu, atunci când a trecut Herodot prin aceasta zonă, urmașii acestora încă își mai păstrau limba și obiceiurile. Toate acestea însă nu puteau face uitat eșecul debarcării în Attica. Darius aflase acum că pentru a cuceri întreaga Grecie, o debarcare susținută de flotă era insuficientă – era necesară o invazie pe calea terestră. El dorea să reia la o scară mai mare proiectul de invazie, dar problemele interne ale Imperiului Persan l-au împiedicat (înfrângerea de la Marathon a determinat revolta Babilonului și a Egiptului, revolte care s-au prelungit până după moartea lui Darius). De abia după ce urmașul său la tron, Xerxes, a restabilit ordinea în Egipt și în întregul imperiu a fost plănuită o nouă expediție în Europa.
Pentru greci însă, bătălia de la Marathon a ramas în amintire ca o victorie cu urmări capitale. Temuta armată persană (care păruse până atunci de neînvins) a fost, pentru prima oară, zdrobită în câmp deschis de catre hopliți. La Marathon, a fost salvată nu numai independența unui popor, ci o întreagă civilizație. Atenienii s-au salvat pe ei înșiși și au salvat, în același timp, Grecia. Plini de o legitimă mândrie, atenienii și-au onorat eroii căzuți în luptă, ridicând un tumul înalt pe câmpia de la Marathon și au oferit un tezaur templului din Delfi, dedicându-l acelorași eroi.
În anul următor, (489 î.Hr.) Miltiades, învingătorul de la Marathon, după ce a obținut bani sub formă de împrumuturi de la cetățenii atenieni, a întreprins pe cont propriu o expediție împotriva insulei Paros, în scopul de a-i pedepsi pe locuitorii acesteia pentru ajutorul acordat perșilor. Expediția s-a soldat însă cu un eșec; adversarii politici ai lui Miltiades au profitat de acest fapt și au cerut condamnarea la moarte a acestuia. În cele din urmă, cel care salvase Atena la Marathon a fost condamnat la închisoare, loc în care a și murit în același an.

Dar consecințele bătăliei de la Marathon pot fi urmărite chiar și până în zilele noastre. Marele arheolog și istoric francez François Chamoux spunea:
”A fost oprită încercarea de a impune Greciei nu numai dominația străină, ci și o filozofie politică, cea a marilor state orientale, unde, sub autoritatea suveranului de drept divin, trăiesc nu cetățeni, ci supuși, gloată fără nume, în care individul se sufocă. Acesta este destinul pe care luptătorii de la Maraton, maratonomahii, au refuzat să îl accepte pentru ei înșiși, pentru frații și urmașii lor. În fața unei Asii a cărei putere și bogăție știau foarte bine că se întemeiază pe supunerea maselor de oameni capriciilor unui monarh absolut ei au apărat cu armele idealul juridic al cetății formate din oameni liberi.
Când în lumina proaspătă a unei dimineți de început de toamnă soldații lui Miltiade, purtând pe braț scutul rotund și balansându-și sulița lungă, au pornit la atac în pas alergător în direcția perșilor, a căror masă întunecată se detașa contra luminii pe fundalul valurilor strălucitoare ale mării, ei nu luptau doar pentru ei, ci și pentru o concepție despre lume ce avea să devină mai târziu bunul comun al Europei”.

O legendă relatează faptul că Phidippides, un mesager atenian, a alergat distanța de 42 de kilometri de la câmpul de luptă de la Marathon până la Atena, pentru a anunța victoria asupra perșilor. În momentul în care a ajuns, a strigat: Nenikikamen (am învins!), după care a murit pe loc.
Majoritatea istoricilor atribuie în mod incorect această legendă istoricului grec Herodot, care a relatat evenimentele din războaiele persane în lucrarea sa Istorii (scrisă aproximativ în anul 440 î.Hr.)
În amintirea acestui erou, la inițiativa baronului Pierre de Coubertin, în programul Jocurilor Olimpice moderne a fost inclusă proba de Maraton, care se aleargă pe o distanță de 42,195 km (distanța exactă dintre Marathon și Acropola din Atena).
Atenianul Eschil, cel supranumit „părintele tragediei universale”, a participat la bătăliile de la Marathon și Salamina, unde a luptat ca hoplit. În capodopera sa Perșii, singura sa tragedie cu subiect istoric care s-a păstrat, Eschil descrie povestea emoționantă a morții unui imperiu și a unei civilizații (cea persană).

Rubrică realizată de Grigore Ciascai