Un mister care nu sîcîie pe nimeni, dar care nu va fi dezlegat mai devreme de prima ciocnire a Pămîntului cu un asteroid uriaș, umblă nestingherit printre logică și bunul simț.
De ce l-a susținut ÎNTREGUL OCCIDENT pe Traian Băsescu? De ce NICI MĂCAR UNA dintre cancelarii n-a luat partea majorității USL? De ce America, Germania, Franța, Comisia Europeană, ba chiar Marea Britanie par să se fi informat DOAR din surse pro-Băsescu, ca și cînd ar fi ținut, din capul locului, ca lucrurile să se producă într-un anume fel?
De ce NIMENI dintre cei care exercită puterea în lumea civilizată nu a găsit că e cazul să întrebe și partea cealaltă cum stă treaba la București? De ce TOȚI au procedat în contra sensului natural al logicii occidentale și al reflexului democratic, pronunțîndu-se ÎNAINTE de a ști cu exactitate faptele, intervenind ÎNAINTE de a cunoaște legalitatea lor, favorizînd unul dintre actori, ignorînd lipsa lui de popularitate și impactul acestui intervenționism asupra populației?
1. Dacă ar fi vorba despre un tîrg economic, pe care Traian Băsescu l-ar fi oferit Occidentului, atunci trebuie spus că, oricînd, USL putea oferi un tîrg mai bun. Petrol, gaze de șist, aur, energie, autostrăzi, exploatări miniere, concesiuni, privatizări – toate ar fi putut fi date, cu egală vigoare, de USL. Ba, la o adică, guvernul Ponta ar fi fost gata să suplimenteze cu munți, dealuri, rîuri, județe, sate și vulcani noroioși, fiindcă de dat, nimeni nu a dat vreodată de la el. Mai mult, băierile acestor pungi stau în mod legal în mîna guvernului și nu a președintelui. Prin urmare, șansele ca un eventual tîrg să fie pus în operă și respectat erau în favoarea USL. Cu toate astea, Occidentul l-a preferat pe Băsescu, cel lipsit de potențial.
(Ar mai fi de adăugat două lucruri: orice avantaj economic ar fi oferit Băsescu, nu-l putea oferi TUTUROR celor care au vorbit și au tăcut în favoarea lui, iar efortul pe care guralivii Merkel sau Barroso ar fi trebuit să-l facă pentru a fi lăsați, la o adică, de ceilalți 27, să vorbescă doar ei, ar fi fost prea mare în raport cu o țară nelijabilă de la periferie. Că veni vorba, toate aceste potențiale avantaje românești, însumînd comorile solului, subsolului și poporului, abia ating o anumită cotă din cifra de afaceri ai unei companii nemțești de automobile).
2. Dacă a fost un tîrg politic, adică un sprijin al partidei populare în Parlamentul European sau a viziunii nemțești asupra austerității, acest tîrg acoperă doar o parte a intereselor politice. Guvernul Franței, de pildă, e socialist și, cu toate astea, n-a mișcat un deget în favoarea lui Ponta – ca să nu dăm decît exemplul cel mai frapant. Prin urmare, monolitul european al atitudinii pro-Băsescu nu poate să fi stat pe o bătaie politică de palmă.
3. Sigur, în structura subînțeleasă a UE există state suzerane, stîlpi ai arhitecturii europene, există vasali economici, există țărișoare care tac chitic. Dar, cînd agențiile de știri au început să facă baloane din guma loviturii de stat, nu se poate să nu se fi găsit un nordic mai iconoclast la care Merkel n-a apucat să sune, sau un englez mai lipsit de complexe căruia i se rupe de Barroso și care să nu aibă o părere critică, alta decît restul turmei.
4. Să spunem că americanilor Băsescu le-a dat, totuși, ceva valoros. Se povestește că legătura lui stabilă cu SUA s-a născut după împrumutul pe termen nelimitat a rețelei de agenți a SIE din Orientul Mijlociu. Foștii noștri colegi din statele Golfului, care au terminat la București, la Cluj, la Galați sau la Vaslui ceea ce credeau ei că e o facultate se pare că au atîrnat în ochii americanilor cam cît două mandate de cinci ani. Numai că rețeaua de Mahmuzi, Yusefi și Mustafa nu a fost nici a domnului Băsescu, nici a mamei și nici a tatălui său. Dacă era să mulțumească cuiva, aliații noștri NATO nu aveau decît să-i mulțumească lui Nicolae Ceaușescu, un destinatar mai îndreptățit al recunoștinței, chiar dacă la fel de mort politic ca Băsescu.
Dar nici trocul cu rețeaua nu ține, cîtă vreme spiritul pragmatic al americanilor ar fi înțeles într-o clipită că noua putere ar fi dublat ofranda de spioni. Despre avioanele F16 nu are rost să vorbim, ele au intrat deja într-o legendă comică și singurul american care mai știe ceva de ele e o secretară de culoare, care, în aprilie 2008, la Neptun, și-a notat pe To-do-list, în dreptul alineatului despre avioane, ceea ce a zis președintele României, adică: check, please!
5. Ar mai fi de adus în discuție reacția reflexă a democrațiilor solide la cea mai mică vibrație nedemocratică. Ne putem imagina un seismograf occidental de finețe japoneză, în stare să sune alarma democratică atunci cînd, într-o țară îndepărtată, o ordonanță de guvern îi ridică fusta unei legi votate în parlament, dar nu are rost. Și UE, și SUA știau cu precizie că democrația doarme liniștită în România, învelită pînă sub bărbie cu experiența stabilă a 20 de ani de spasme benigne. Și UE, și SUA știau, sau ar fi trebuit să știe că, dacă există un element perturbator, acela e președintele Băsescu. Și că, dacă românii se tem de ceva, acel lucru nu e alternanța la guvernare ci, dimpotrivă, e tocmai umbra funestă pe care o aruncă pe peretele democrației dansul unui om care a acumulat prea multă putere.
6. Așadar, e de presupus că Occidentul știa ceea ce ar fi trebuit să știe. De ce, atunci, să sprijine un om a cărui putere, exercitată abuziv, a ajuns la capăt, un om care, în caz că reușește să revină, e inutilizabil? Un președinte izolat de popor prin impopularitate și izolat de putere prin pierderea guvernului e un partener căruia nu-i poți strînge mîna fiindcănu mai are mîini. De ce Occidentul a mers pe cea mai nefericită variantă, de ce a mizat pe un cal mort, de ce a insistat să-și îndrepte jetul împotriva vîntului popular, de ce a înclinat balanța în favoarea unei situații care perpetuează blocajul și adîncirea crizei politice? De ce, pentru prima dată în istoria UE, s-a răstit la un popor partener, de ce a intervenit, prin șantaj, în decizia politică și electorală, riscînd să declanșeze sentimente antieuropene și antiamericane? De ce toate astea, pentru un singur om – și ăla expirat, nevrotic, ba pe deasupra și fost colaborator al Securității?
Pentru mine este un mister și așa cred că va rămîne. Totuși, văzînd Licuriciul cel Mare și Licuriciul cel Mic închizînd ochii cu atîta mulțumire, nu mă pot împiedica, vorba bancului, să mă întreb: o avea cîinele Pandelache botul chiar atît de rece?
Doru Bușcu