ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR  Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Luca 15, 11-32)

Într‑o impresionantă și emoționantă descriere, prin parabola întoarcerii Fiului risipitor, citită în Evanghelia de astăzi, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată trei coordonate esențiale ale vieții noastre, pe care trebuie să le avem mereu în vedere: iubirea milostivă a lui Dumnezeu, drama libertății omului și puterea pocăinței sau a întoarcerii acasă, la comuniunea cu Dumnezeu. Aceste trei dimensiuni ale vieții sunt distincte, dar unite între ele în profunzimea existenței. Parabola, constituită din două părți, pune în contrast iubirea milostivă a lui Dumnezeu față de omul păcătos care se pocăiește (vv. 11‑24) cu comportarea fariseilor (vv. 24‑32).

Un tată avea doi fii. Tatăl îl reprezintă pe Dumnezeu ‑ Iubirea. Iubirea nu este numai o însușire morală a lui Dumnezeu, ea exprimă însăși ființa Lui sau modul existenței Sale. De aceea, Sfântul Apostol Ioan ne spune că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). El este o comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Această comuniune se întemeiază atât în identitatea ființei lui Dumnezeu Cel Unul și în identitatea specifică a fiecărei Persoane, cât și în miș­carea iubirii dintre Persoane. Astfel, Dumnezeu este Iubire în Sine Însuși și Se manifestă mereu și întotdeauna ca iubire, și atunci când noi nu putem înțelege aceasta, precum fiul cel mare din parabolă. Fiind „structura supremei iubiri”, cum inspirat spunea părintele Dumitru Stăniloae, Dumnezeu este Taina supremă a existenței, Care explică toate și fără de Care nu se poate explica nimic până la sfârșit. Dumnezeu ‑ Sfânta Treime este iubirea fără de început și fără de sfârșit și urmărește extinderea iubirii, singura care dă sens deplin existenței. Dumnezeu ‑ Iubirea este originea și scopul întregii existențe create; fără existența unei iubiri desă­vârșite și veșnice nu se poate explica iubirea din lume și nu se poate vedea nici scopul iubirii.

Din preaplinul iubirii Sale, Dumnezeu a adus la existență întreg universul creat și l‑a făcut pe om după chipul Său (Facere 1, 27), ca o ființă personală conștientă de sine și de lume, pentru a sta în relație conștientă cu Dumnezeu și cu lumea și pentru a produce în el însuși și în lume transformări voite de Dumnezeu (cf. Facere 1, 28; 2, 15), spre progresul său spiritual și material. În om culminează întreaga creație a lui Dumnezeu, iar omul se împlinește și desăvârșește în comuniunea cu Dumnezeu, Creatorul. Dumnezeu a creat pe om din iubire ca pe un partener de dialog al Său.

De multe ori renunțăm la libertate prin propria libertate

Dacă omul a fost creat de Dumnezeu cel personal din iubire, ca un chip creat al Său, înseamnă că alături de iubire există în creație și libertatea pe care omul o are ca o însușire esențială a calității sale de „chip al lui Dumnezeu”. Baza întregii mă­reții a chipului dumnezeiesc în om constă în libertatea lui. Dar în libertatea omului este implicată și tragedia lui. Căci în libertate este dată și posibilitatea căderii omului, putința de afirmare a libertății renunțând în același timp la ea. În libertatea omului se arată iubirea lui Dumnezeu în puterea ei absolută pentru că permite imposibilul, adică ea dă creaturii posibilitatea de a respinge relația cu Dumnezeu în calitatea ei de comuniune cu El. Nici o acțiune omenească nu poate respinge harul divin fundamental al existenței. În același timp, omul poate, prin înstrăinarea lui de Dumnezeu, prin păcat, să transforme comuniunea cu El într‑o simplă relație impersonală de supraviețuire.

Paradoxul libertății omului constă în faptul că omul renunță la libertate, prin propria lui libertate, din cauza trufiei. Diavolul îndeamnă, dar nu poate constrânge. Fără dorința de mărire și independență față de Dumnezeu, omul n‑ar fi căzut, cu toată uneltirea diavolului. Dimpotrivă, prin opoziția față de rău, omul se întărește în bine și merge pe calea sfințeniei, a împlinirii și desă­vârșirii. Esența păcatului tuturor oamenilor, care nu fac decât să repete păcatul originar, constă în neascultarea de Dumnezeu, neîncrederea și nerecunoștința față de El, izvorâte din mândrie, care determină dorința de autonomie. Stăpânit de mândrie și din dorința de autonomie, omul își folosește greșit darul libertății sale și vrea să ajungă la împlinirea sensului existenței sale prin el însuși și cu mijloacele proprii, fără ajutorul lui Dumnezeu, uitându‑și condiția sa de creatură și făcând abstracție de Dumnezeu. De aceea, Revelația divină spune că „începutul păcatului este trufia” (Isus Sirah 10, 13).

Uitând de Dumnezeu, omul devine sclavul propriilor sale proiecte utopice, mai rău, robul propriilor sale pasiuni și patimi, renunțând la „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21), tocmai prin afirmarea greșită a libertății sale. Aceasta deoarece omul este, prin creație. o ființă teonomă și, ca atare, își găsește împlinirea existenței sale numai în comuniunea cu Dumnezeu, Care‑i dăruiește această împlinire și libertate: „Domnul este Duh și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Corinteni 3, 17).

Spațiul libertății oferă posibilitatea împlinirii sau a pierderii noastre

Parabola întoarcerii fiului risipitor vorbește despre folosirea greșită a libertății. Plecarea ­într‑o țară îndepărtată înseamnă spațiul libertății pe care Dumnezeu ni‑l acordă în timpul vieții, pentru ca să ne arătăm în mod liber iubirea și ascultarea față de El. Deși pare a fi un spațiu al absenței lui Dumnezeu, pentru că El nu intervine imediat, Dumnezeu este pretutindeni prezent și oferă darurile Sale, așteptând faptele libertății noastre.

Partea de avere pe care a primit‑o fiul cel mic la plecare reprezintă darurile cu care ne‑a înzestrat Dumnezeu. Astfel, spațiul libertății este și timpul faptelor noastre în care decidem în mod liber cum răspundem la ceea ce am primit de la Dumnezeu în existența noastră pământească și, implicit, ce vom aduce lui Dumnezeu în ziua judecății noastre. Spațiul libertății devine timpul împlinirii și desăvârșirii noastre, dacă menținem comuniunea cu Dumnezeu și împlinim cuvântul Său, ori spațiul pierzării, dacă uităm de Dumnezeu și de poruncile Lui.

Darurile sunt cele date prin creație, adică viața noastră însăși și toate darurile pe care le cuprinde existența noastră: darul inteligenței, darul conș­tiin­ței, darul voinței, darul ca­pa­cității de a iubi, de a săvârși fapte bune, darul de a înțelege sensul vieții noastre personale și a întregului univers creat de Dumnezeu, precum și darurile duhovnicești primite în Taina Botezului, pe care Dumnezeu ni le dă spre slava Lui și spre împlinirea și fericirea noastră veșnică.

Evanghelia ne arată că folosirea păcătoasă a libertății duce la pierderea darurilor, pierderea timpului de creștere duhovnicească și, până la urmă, pierderea sau omorârea de sine: „Fiul meu pierdut a fost și s‑a aflat, mort a fost și a înviat”. Înrobit de libertatea păcătoasă, omul merge pe calea descreșterii spirituale, a sărăcirii în fapte bune, a diminuării personalității, a existenței însăși și, în cele din urmă, pe calea morții spirituale ca despărțire veșnică de Dumnezeu.

„Acasă” înseamnă alături de Dumnezeu

În iubirea Sa milostivă, Dumnezeu nu ne părăsește nici în această situație. El este tainic prezent și ne însoțește pe toate căile vieții, chiar și atunci când rătăcim, risipind darurile cu care El ne‑a înzestrat. Când se întoarce acasă, fiul risipitor își găsește tatăl privind în zările îndepărtate, căutând și aștep­tând întoarcerea fiului său. În pedagogia Sa, Dumnezeu îngăduie să vină asupra noastră necazuri, greutăți și suferințe, reprezentate în parabolă prin foametea din acea țară, situația în care a ajuns fiul risipitor, aceea de fi păzitor de porci în țară străină și de a nu avea nici măcar hrana acestora. Foametea din țara îndepărtată este semnificativă prin faptul că Dumnezeu o îngăduie ca mijloc de trezire a conștiinței omului. Astfel, flămândul de cele materiale să flămânzească și după cele spirituale, iar cel care a pierdut darurile să se întoarcă la Dăruitor.

Evanghelia ne arată că libertatea păcătoasă poate fi oricând convertită în libertate sfântă, într‑o libertate nu a îndepărtării, ci a apropierii de Dumnezeu, nu a risipirii, ci a revenirii la Tatăl ceresc. Iar această libertate interioară ne poate schimba în bine viața. Momentul schimbării interioare a tânărului risipitor este cel al hotărârii de a se întoarce acasă. Ajungând la limita existenței sale, fiul risipitor și‑a venit în sine, și‑a revenit în fire. Păcatul este o înstrăinare de sine, o ieșire din fire ca abatere de la natura umană pe care Dumnezeu a creat‑o ca să fie o icoană sau chip al iubirii și al sfințeniei în lume. Pocăința este întoarcerea de la ceea ce este potrivnic firii noastre la ceea ce este conform cu firea noastră, întoarcerea de la faptele rele la faptele bune, întoarcerea de la păcat la virtute, de la înstrăinarea și uitarea de Dumnezeu la împăcarea și comuniunea cu Dumnezeu. Păcatul însingurează și‑l desfigurează pe om, sfințenia îl aduce pe om mai aproape de Dumnezeu și de semeni și de propriul sens al existenței.

În iubirea sa milostivă, Dumnezeu îl iartă pe cel care se convertește, se căiește, cere iertare și se hotărăște să‑și schimbe viața. Atunci Dumnezeu trece din starea de judecător în starea de părinte milostiv: îI s‑a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l‑a sărutat”. Și nu numai că‑l iartă, dar îl face din nou fiu iubit al Său și‑i dă din nou toate darurile duhovnicești primite prin Botez. Inelul este aici simbolul iertării și al reînfierii, iar haina nouă este aceea pe care o primește sufletul la Botez, când cel care se botează primește iertarea tuturor păcatelor sale și se naște la viața cea nouă în Hristos. Prin aceasta, pilda fiului risipitor este și descrierea cea mai clară și mai profundă a Tainei Spovedaniei.

Milostivirea lui Dumnezeu e mai mare decât dreptatea oamenilor

Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, Care iartă pe cel care se pocăiește, este subliniată și prin evidențierea atitudinii fiului cel mare, care nu s‑a putut bucura de faptul că tatăl său era milostiv cu fratele său mai mic. Acestuia i s‑a părut o nedreptate ca acestui fiu risipitor și desfrânat să i se acorde atâta atenție, să fie atât de repede iertat, și încă mai mult, să fie onorat cu inel în mână și să se pregătească pentru el un ospăț al bucuriei.

Fiul cel mare îl reprezintă pe omul harnic și corect, credincios și ascultător, dar care nu poate înțelege iertarea și milostivirea lui Dumnezeu. Evanghelia ne arată că Dumnezeu are o milostivire mai mare decât dreptatea așa cum o înțeleg oamenii. Tatăl este drept și‑i demonstrează aceasta fiului cel mare zicând: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt”. O răsplată mai mare pe care i‑o face Dumnezeu omului credincios, ascultător și drept nici că se poate. Dumnezeu îl face părtaș la tot ceea ce are el ca Dumnezeu.

Fiului cel mic i‑a dat numai o parte din avere, pe care a pierdut‑o și s‑a pierdut și pe sine. Dar pentru că prin întoarcerea acasă și prin pocăință s‑a recuperat, trebuie să ne bucurăm de salvarea lui. Persoana umană, fiind creată după chipul lui Dumnezeu, este mai valoroasă decât toate averile din lumea aceasta. De aceea salvarea ei produce bucurie și lui Dumnezeu Însuși și trebuie să ne bucurăm și noi cu El. Fiul cel mare nu pierde nimic prin faptul că fratele cel mic a fost reprimit în casa părintească, el rămâne moș­tenitorul averilor părintești, el are plenitudinea darurilor dum­ne­zeiești. Trebuie să se bucure că, pe lângă aceasta, a fost salvat și fratele său.

Prin aceasta, Evanghelia ne arată și pedagogia pe care o are Dumnezeu față de acei oameni care consideră că nu sunt păcătoși, dar care totuși greșesc prin faptul că nu pot ierta pe alții, fiindcă le lipsește iubirea milostivă. Evanghelia de astăzi este atât Evanghelia salvării omului păcătos care se pocăiește, cât și a îndreptării omului credincios, dar neiertător și nemilostiv.

Pătrunși de iubirea milostivă și mântuitoare a lui Dumnezeu, să învățăm din pocăința fiului risipitor cum să revenim la adevărata libertate și viață, iar din sfatul dat de tatăl fiului său mai vârstnic să învățăm să fim iertători și milostivi cu cei care ne greșesc, dar se pocăiesc.

Pr. prof. dr. Valer Bel, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca