„Şi zicea şi către ucenicii Săi: Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost pârât lui că-i risipeşte avuţiile. Şi chemându-l, i-a zis: Ce este aceasta ce aud despre tine? Dă-mi socoteala de iconomia ta, căci nu mai poţi să fii iconom. Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face, ca să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomie. Şi chemând la sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său, a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu? Iar el a zis: O sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci. După aceea a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. Zis-a iconomul: Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci. Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii. Şi Eu zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice”. (Luca 16, 1-9)
Am putea crede că Dumnezeu, personificat aici prin acel „om bogat“, a fost de acord cu viclenia iconomului. Administratorul cel risipitor şi-a înşelat stăpânul şi, prin înţelegere cu cei datornici, a căutat să-şi aranjeze un viitor liniştit.
Aparent stăpânul a trecut cu vederea fapta supusului său. Însă lucrurile stau puţin diferit. Ceea ce iconomul voia să sustragă nu era din avutul stăpânului, ci era partea sa, să o numim ilicită. El, în mod conştient, a adăugat o dobândă mare celor care erau datornici.
Când a fost ameninţat cu destituirea, ceva s-a întâmplat în conştiinţa sa. Dacă până atunci cei din jurul său erau priviţi doar prin ochii vicleni ai unuia pus doar pe căpătuială, dintr-odată ceva s-a schimbat. A înţeles că înainte de toate trebuie să fii om.
Prin felul de a acţiona a pus ordine în averea stăpânului, dar a pus ordine şi în propria conştiinţă. Părintele Paisie Olaru aşa ne învaţă: „Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte“. (Pr. Dumitru Păduraru)
