Când vorbim despre societate, desigur, ne gândim la un conglomerat de oameni care sunt diferiţi şi unici. Mi-am propus de data aceasta să fac referire  la un mod destul de frecvent de raportare dintre membrii ei, respectiv cel al comparaţiei şi competiţiei, într-o manieră care nu este deloc benefică. 

De-alungul anilor am întâlnit persoane care trăiau, comparându-se în permanenţă cu alţii, fiind tot timpul în competiţie cu cei din jur. Mă întrebam adeseori când intram în vorbă cu asemenea inşi, de ce această mentalitate ingrată? Cred că  ceea ce îi determină pe aceşti indivizi să fie într-o continuă tensiune generată de teama de a nu fi depăşiţi de alţii este lipsa unei personalităţi bine conturate, de inconştienţa că fiecare om este unic în felul său, are drumul lui, destinul lui  şi nu în ultimul rând cred că sunt incapabili de empatie.

Din păcate aceştia au influenţă destul de mare în societate şi Biblia spune că: „…un singur păcătos nimiceşte mult bine” (Eclesiastul capitolul 9 cu versetul 18.)  deoarece sunt orbiţi de eul lor, conduşi de o dorinţă demonică de a fi numai ei văzuţi, iubiţi, pe primul loc oriunde. De ce atâta dorinţă de a ieşi în evidenţă cu orice preţ prin toate mijloacele? Când tocmai modestia, bunătatea şi credincioşia unui om, caracterul lui, îl face special, demn de respect şi remarcabil?

Mai există un aspect pe care vreau să îl punctez. Când te compari cu cineva, măcar să îţi alegi un reper cât de cât să te ajute să te analizezi obiectiv. Şi să calculezi corect toţi factorii care concură în ceea ce priveşte rezultatul balanţei. Mă refer la condiţiile de viaţă care diferă de la om la om, de la familie la familie, la posibilităţile şi perspectivele pe care ţi le dă într-un anumit fel familia şi conjunctura în care te-ai născut sau te afli în anumite momente din viaţă. Cu siguranţă că snobismul a pus stăpânire  pe mulţi şi îşi tot compară averile, şcolile, maşinile, şi mai ştiu eu care ar fi motivele de „întrecere”, mai plastic spus, într-o lume în care ar trebui să ne spijiim unii pe alţii şi la necaz să devenim ca şi fraţii pentru a nu lăsa fisura neomeniei şi a meschinăriei să facă atâtea ravagii în vieţile noastre. Uşor de zis! Mereu şi mereu se repetă  „povestea cu capra vecinului” şi a devenit chiar un fenomen care îngroaşă rândurile celor fără niciun fel de pricipiu şi  ideal. Din păcate, comparaţia nedreaptă este o falsă pasiune care doboară minţile nelăsându-le să se ridice de la nivelul acela de gândire din junglă care trebuie să supravieţuiască, dar nu oricum… Numai el! Ceilalţi sunt lipsiţi de importanţă. Ce eroare! Câtă deşertăciune!  Nu sunt împotriva celor care au bogăţii, dar … mare grijă ca nu cumva pentru acestea să nu poată intra în Împărăţia cerurilor, adică, să nu mai aibă o legătură cu Dumnezeu, încrezându-se în forţele proprii, ignorând mâna divină care binecuvântează munca fiecăruia. Interese personale şi numai interese personale! Asta e rădăcina tuturor acţiunilor izvorâte dintr-un egocetrism feroce. Ah! Lepădarea de sine! Grea hotărâre, nu-i aşa? Nu putem accepta pe aproapele nostru, să-l apreciem ca ceva mai presus decât noi! Sau nici măcar la egalitate!  Şi atunci unii se miră că apar conflicte ireparabile, când nici dintr-o parte nici din alta nu există dragoste, respect, putere de sacrificiu, iertare. Comparaţie! Mereu trăim, comparându-ne cu alţii… Să fim ca şi cutare, de ce numai el poate!? Cine este el sa facă cutare lucru?

Se spune că un băiat curta două fete deodată. Una era foarte bogată, dar nu aşa frumoasă ca celalată care era săracă. Stătea în cumpănă pe care să le aleagă. Într-o zi, luă trăsura, se urcă şi dădu bice cailor. „Doamne, spuse, unde se vor duce caii cu aceea mă voi însura”. Trăsură o luă în direcţia unde locuia fata cea săracă. Atunci cu o uşoară intervenţie la frâie, caleaşca o luă înspre casa celei bogate.  Cântarul nostru nedrept! Şi… intervenţia noastră subtilă şi… ne minţim pe noi înşine.

Dacă e să ne comparăm cu cineva atunci ar fi bine să o facem cu persoana Domnului nostru Isus Hristos, care a iubit perfect, a avut puterea de sacrificiu, fiind credincios faţă de Dumnezeu şi  nouă până la capăt, trăind  în modestie şi murind din dragoste pentru noi toţi. Vom vedea cât suntem cu adevărat de buni şi cât trebuie să ne corectăm şi cât de mult trebuie mereu să ne lepădăm de sinele nostru atât de ambiţios care poate face atâta rău! Şi vom elimina competiţiile nedrepte.

Dacă e să fim într-o competiţie, atunci să fim ca şi atleţii care alergă mereu înainte să ajungă la linia de sosire, potrivit unor reguli bine conturate în minte şi încadrându-e mereu în condiţiile  care se cer pentru a putea lua coroana de învigător. Drumul drept şi fără abateri, cu multe abţineri şi înfrându-ne de la multe lucruri care nu se cad unor sportivi de performanţă. Nu-i aşa că e bună comparaţia? Da. Trebuie doar să ştim încontro ne avântăm cu atâta zel, pentru că spunea un mare evanghelist, în Împărăţia cerurilor trebuie să intri încă pe când trăieşti, deoarece după moarte numai poţi decide nimic. Îţi primeşti doar răsplata pentru binele sau răul pe care l-ai făcut în viaţă.

„Banii, dorinţa de a fi recunoscuţi, legarea noastră de cele materiale, sunt marii concurenţi ai lui Dumnezeu în competiţii pe care, în cazul celor mai mulţi dintre noi, El le pierde”, a fost de părere Richard Wurmbrand în una dintre cărţile sale „Drumul spre culmi”. Aici ar fi explicaţia de ce oamenii nu se întorc la Dumnezeu şi nu vin la Domnul Isus Hristos. „Din cauza încăpăţânării de neiertat. Din cauza necredinţei. Din cauză că sunt preocupaţi de alte lucruri. Din cauza că nu cred cu adevărat că au nevoie de El”. (A.W.Tozer)

Desigur, că, în afaceri sau pe piaţa economică este nevoie de competiţie, dar se zice că dacă vrei să fii bun atunci trebuie să fii perseverent, autodidact şi o persoană care doreşte să se perfecţioneze mereu. Dar dacă vrei să fii cu adevărat privit ca un învingător,  atunci trebuie neapărat să cooperezi şi să-ţi păstrezi inima într-o stare continuă de modestie.  Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Marina Glodici