Un fenomen care m-a intrigat încă din copilărie, a fost  dorinţa oamenilor de a parveni,  de a ocupa un loc de frunte  în societate, fie că sunt  sau nu capabili de aşa ceva. O categorie, dintre ei, este cea care, în snobismul nemărginit, crede că avuţia le poate aduce titlul şi de aceea, fac tot posibilul, să se îmbogăţească. Alţii urmează şcoli înalte, dar din păcate stau prost cu formarea caracterului şi degeaba câştigă vreun statut , tot nu pot fi niciodată baza societăţii. Deoarece, banii, şcolile înalte nu sunt o garanţie că cineva este nobil, ci doar caracterul său. Desigur că, educaţia şcolară este un lucru cât se poate de necesar şi am toată consideraţia pentru ea. Nici averea câştigată cinstit nu e un lucru rău, bineînţeles. Totul e să nu iubeşti banii, deci să nu fi meschin şi să nu te îngâmfi dacă ai obţinut licenţe sau pe scurt, te-ai specializat în anumite domenii. „A fi  domn e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare”, auzim mereu, spunâdu-se la noi, la români. Şi aşa este. Uneori, o conjunctură a făcut ca cineva să ocupe un loc mai înalt pe scara ierarhică şi ea trebuie tranformată în oportunitatea de a face cât mai mult bine celor din jur.  Omul cu cât e mai cult şi mai citit cu atât e mai modest şi mai bun. Întotdeauna cei parveniţi îi recunoşti după aroganţa cu care îi tratează pe cei din jur şi  indiferenţa faţă de nevoile şi problemele lor. Respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi înseamnă onoare. Iată, poziţia socială care aduce cinstea după care tânjesc foarte mulţi să o primească!

Ereditatea, poate dărui titluri, bani, statut, dar nu şi caracter. Pentru cel din urmă „titlu” trebuie să asculţi de principiile de viaţă dobândite şi să duci o viaţă exemplară, indiferent de împrejurările vieţii. Tu să rămâi fidel nu numai principiilor, dar în primul rând celui care te-a educat în acest sens. În societatea românească, pe timpul comunismului, s-au desfiinţat clasele sociale, aşadar, s-au instituit,  ca fiind, valoarea de bază omul, cel puţin teoretic şi egalitatea în drepturi, „ca având parte egală fiecare „, cum spunea poetul Eminescu. Însă, orice societate care se bazează pe vorbe în vânt şi nu pe o educaţie aleasă şi profundă şi Îl exclude pe Dumnezeu, eşuează. Asta s-a dovedit în timp.

Într-o zi, cineva era foarte necăjit deoarece are o pregătire şcolară superioară şi ocupă un loc mult mai neimportant decît ar merita şi se plângea că îi e foarte jenă.  I-am  spus că,  jenă şi ruşine ar trebui să le fie celor care ocupa locurile în mod nedrept şi nu sunt competenţi pentru ele. A munci şi a duce o viaţă cinstită, a fi un om independent în societate, este cea mai onorabilă poziţie socială.

Referindu-mă, acum, la nobleţe, aceasta ar avea două conotaţii, cea ereditară , ca titlu dobândit din familie, şi cea sufletească, ca şi caracter. Nobleţea este o atititudine, o însuşire morală superioară, de distincţie şi eleganţă,  trăsătură de generozitate, statornicie, care necesită o corelaţie între poziţie socială şi comportament.

Pastorul Richard Wurmbrand susţinea în lucrările sale că omul este ca o plantă. Dacă nu trăieşte într-un mediu adecvat nu se poate dezvolta. La fel şi oamenii.  Se grupează după anumite criterii: cultură, profesie, rang, afinităţi comune şi altele. Fiecare persoană are dreptul să trăiască într-un mediu sănătos în care să se poate bucura şi manifesta, având acelaşi sistem de valori cu cei din societatea care i se potriveşte. Dumnezeu a hotărât în ce familie trebuie să ne naştem, aşadar nu e nimeni vinovat de originea lui. Dar există o vorbă în popor şi anume că : „familia ţi-o dă Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi tu”.

De-alungul anilor, am avut parte, ca, dealtfel, oricine, de reacţii din partea unor persoane, că vorba cuiva înţelept, cu cât ajungi mai cunoscut şi faci ceva în societate, cu atât dorinţa unora de a te înjosi şi a te controla se înteţeşte. Şi aşa a fost şi în cazul meu, dar cred că şi în al  multora care vor citi aceste rânduri. Chiar zilele trecute, mi-a transmis cineva, mai voalat,  să cam tac, deoarece nu trebuie să uit de unde am plecat. Hm! Da. Am plecat de la un copil ateu (ce-am fost) şi am ajuns un om credincios şi dedicat! Da, aici am ajuns! Glorie, Liderului meu care m-a educat şi m-a susţinut! De aceea  I-am rămas fidelă şi Îi voi rămânea până la sfârşit. Ştiţi cine este? Domnul Isus Hristos! Domnul Domnilor şi Regele regilor,  care nu poate fi mituit şi minţit şi care este cu adevărat nobil în toate privinţele şi are cea mai înaltă poziţie socială din universul întreg. Ştiţi cine sunt eu? Un om răscumpărat prin jertfa Lui, de sub puterea păcatului şi a răutăţii… Liber şi fericit! Nu alerg după nimic ce este deşert, ci după ceea ce este veşnic. Aceasta este zestrea celor care se încred în Dumnezeu : viaţa veşnică.  Am dragostea de oameni înveşmântată în suflet şi de aceea doresc ca toţi să fim nobili! Ştiţi cum? Haideţi la Domnul Isus Hristos, el vă va da o nouă ereditate spirituală. Şi potrivit lui Oswald Chambers, toţi vom construi castele spirituale care vor avea temelii puternice pe Cuvântul Lui Dumnezeu, care conţine toate principiile pe care trebuie să le posede un adevărat nobil. Dacă le vom respecta prin credinţă şi perseverenţă, vom afla şi vom şti care este scopul vieţii pe pământ. Atunci vom avea un comportament plin de generozitate faţă de toţi oamenii, fie că avem sau nu vreo afiniate naturală. Vom rămâne statornici în hotărârile noastre de a fi drepti şi corecţi, aşa cum le stă bine tuturor celor care se pretind a fi nobili sau educaţi ori credincioşi zeloşi. Vom fi ca şi nişte clădri durabile care nu se prăbuşesc atunci cînd vin şuvoaiele presiunilor lumii, sau când bat vâturile răutăţilor ori ne atacă vreo tentaţie nedreaptă.

„Aşa a vorbit Domnul Oştirilor (adică Domnul Isus Hristos): Faceţi cu adevărat dreptate şi purtaţi-vă cu bunătate şi îndurare unul faţă de altul. Nu asupriţi pe văduvă şi pe orfan, nici pe străin şi pe sărac şi niciunul să nu gândească rău în inima lui împotriva fratelui său”. (Zaharia capitolul 7 versetele 9 şi 10). Iată, ce înseamă să fii nobil!

Mariana GLODICI