„În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor.” (Matei 4, 12-17)

„Nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii.” (Romani 6, 3-4)
Cuvintele „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) sunt, de fapt, cuvintele prin care Hristos Domnul începe propovăduirea Evangheliei Sale.

Aceleaşi cuvinte le întâlnim şi în predica Sfântului Ioan Botezătorul, care cuprindea însă şi multe ameninţări. De pildă, el vorbeşte ascultătorilor despre securea care stă la rădăcina copacului să-l taie dacă nu aduce roadă, referindu-se astfel la judecata sau la pedeapsa divină pentru cei care nu-şi schimbă viaţa lor păcătoasă. Deci, Sfântul Ioan Botezătorul cheamă la pocăinţă folosind un limbaj sever, de responsabilizare maximă a oamenilor.

Mântuitorul Iisus Hristos cheamă şi El pe oameni la pocăinţă, însă le vorbeşte mai mult despre dobândirea vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor a cărei prezenţă o descrie folosind parabole sau simboluri: comoară, aluat, grăunte de muştar etc. Împărăţia cerurilor despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos nu se află doar în ceruri, ci acum ea vine pe pământ, printre oameni, fiind cuprinsă în Hristos Însuşi. Hristos este Împărăţia cerurilor coborâtă printre oameni, deoarece El este Împăratul cerurilor, iar unde este El prezent, acolo este prezent şi Tatăl împreună cu Duhul Sfânt. Deci, în şi prin Hristos, Împărăţia Preasfintei Treimi se descoperă oamenilor, mai ales în timpul Botezului Domnului la Iordan. Duminica după Botezul Domnului ne învaţă de fapt că atât Naşterea Mântuitorului Hristos, cât şi Botezul Domnului ne descoperă apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu de oameni, începând cu zămislirea şi naşterea ca Om a Fiului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi continuând cu lucrarea Lui mântuitoare în lume. Astfel, în mod mai clar, se vede legătura între lumina venirii lui Hristos în lume şi lumina descoperirii Împărăţiei Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt cu prilejul Botezului lui Iisus în apele Iordanului.

Prin îndemnul sau chemarea Mântuitorului Iisus Hristos: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17), Evanghelia de astăzi ne face atenţi asupra legăturii care există între Taina Botezului şi Taina Pocăinţei ca porţi de intrare a oamenilor în Împărăţia cerurilor.

În Taina Sfântului Botez, omul primeşte iertarea păcatelor, harul înfierii şi puterea de a se lupta cu păcatul. Prin Botez se iartă păcatele care au fost săvârşite până în acel moment şi se dăruieşte o putere a lui Dumnezeu ca omul să poată birui ispitele. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, îndată după Botezul Său în Iordan, Se luptă cu ispitele lăcomiei care vin de la diavol: ispita de a înlocui pe Dumnezeu cu lumea materială, ca şi când omul ar fi doar o fiinţă biologică, nu şi spirituală; ispita de a stăpâni lumea exterioară, pierzându-şi însă libertatea interioară a sufletului care vine din comuniunea omului cu Dumnezeu; şi ispita slavei deşarte sau a afirmării omului prin orgoliu.

Iar în partea finală a vieţii Sale pământeşti, Hristos respinge ispitele durerii, pregătite de puterile diavoleşti ascunse în oamenii care Îl urau pe nedrept pe Hristos şi încercau să-L ducă la neascultare faţă de Dumnezeu şi la ură faţă de oameni. Însă, prin smerită ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte şi prin iertarea greşelilor duşmanilor Săi, Hristos Domnul a biruit puterile demonice şi „le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni 2, 15), transformând astfel moartea ca plată (pedeapsă) a păcatului neascultării în moarte ca iubire faţă de Dumnezeu prin ascultare de El şi iubire faţă de oameni prin iertarea lor.

Iar pentru că iubirea smerită a lui Hristos ca om a fost mai tare decât păcatul şi moartea, Dumnezeu L-a înviat din morţi şi I-a dăruit viaţă şi slavă veşnică. Iubirea aceasta smerită şi preaslăvită a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat se dăruieşte omului prin harul Sfântului Botez, pentru ca omul care se uneşte cu Hristos să poată birui păcatul şi răutatea demonilor şi să dobândească viaţa veşnică în slava Preasfintei Treimi. Astfel, Botezul este Taina prin care omul se leapădă de Satana şi se uneşte cu Hristos.

Deci, prin mărturisirea dreptei credinţe şi prin Sfântul Botez se iartă omului păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute până la Botez, se dăruieşte harul înfierii şi arvuna învierii, întrucât el trece de la existenţa fără Hristos la viaţa cu Hristos şi în Hristos, Care a zis: „Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri (cu trupul) viu va fi (cu sufletul) ” (Ioan 11, 25).

Întrucât la Botezul Domnului în apele Iordanului S-a arătat Sfânta Treime, adică Tatăl a mărturisit că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este Fiul Său Cel iubit, iar Duhul Sfânt a întărit acest cuvânt adevărat al Tatălui, Botezul creştin se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Astfel, prin Botezul în apă şi în Duh, omul credincios reface legătura sa de viaţă şi iubire eternă cu Sfânta Treime, deoarece a fost creat după chipul Preasfintei Treimi când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26).

Prin Botezul în apă şi în Duhul Sfânt ca unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat, omul primeşte nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul înfierii, întrucât „celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13). În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „Nimeni să nu creadă că Botezul dă numai iertarea păcatelor, după cum era botezul lui Ioan, adică „botezul spre iertarea păcatelor”; dimpotrivă, Botezul dă şi harul înfierii…”.

Apa Botezului a fost numită de unii Sfinţi Părinţi nu numai icoană a mormântului lui Hristos, ci şi „sânul maternal” al Bisericii, din care se nasc fiii ei duhovniceşti: „…acea apă mântuitoare v-a fost şi mormânt, şi mamă…”.

„În Botez, zice Teodor de Mopsuestia,apa devine un sân pentru cel care se naşte, iar harul Duhului (Sfânt) formează pe cel care este botezat pentru a doua naştere.”

Iar această înfiere baptismală are ca scop mântuirea omului, adică învierea lui din păcat şi pregătirea lui pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică. De aceea, la sfârşitul Simbolului credinţei, rostit de trei ori înainte de Botez, se spune: „Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor şi aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.”

Prin mărturisirea dreptei credinţe şi prin harul Sfântului Duh primit la Sfântul Botez, Hristos locuieşte în inimile celor botezaţi şi îi pregăteşte pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică.

Aşadar, renaşterea spirituală a omului păcătos începe cu Sfântul Botez în numele Preasfintei Treimi, când noul botezat primeşte iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale săvârşite (în cazul în care cel botezat este adult) până în momentul Botezului. Acesta se săvârşeşte o singură dată, fiindcă „este un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni 4, 5). Botezul nu se repetă, dar se reînnoieşte prin Taina Pocăinţei sau Taina Mărturisirii şi iertării păcatelor, numită şi „botezul lacrimilor”. Dacă Botezul propriu-zis, în apă şi în Duhul Sfânt, se săvârşeşte o singură dată, „botezul lacrimilor” sau Sfânta Taină a Pocăinţei se săvârşeşte cât mai des, pentru ca omul să se curăţească de păcatele săvârşite după Botez şi să se poată împărtăşi, fără de osândă, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ca să dobândească viaţa veşnică. În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul spune că primind Botezul în copilărie „ne-am întinat după aceea; însă prin acesta (botezul lacrimilor) l-am curăţit şi pe acela. Dacă acesta nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc”. Acelaşi Părinte duhovnicesc spune că „pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri (consolări) trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tămăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă”.

Pocăinţa sinceră cu regret şi lacrimi pentru păcatele săvârşite aduce iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Plânge şi tu, deci, păcatul şi nu îl plânge aşa, oricum, la întâmplare, sau numai de ochii lumii, ci plânge-l cu amar, ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să-ţi ierte păcatul. Căci este îndurător; El Însuşi a spus: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să se pocăiască şi să trăiască (Iezechiel 18, 23)”. Cere de la tine o osteneală mică şi îţi dăruieşte lucruri mari; caută să-i dai un prilej ca să-ţi hărăzească ţie cămara mântuirii” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă 3, 4).

Unde aleargă omul pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a pune începutul cel bun în viaţa lui? La Biserica lui Hristos:

„Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu: „Ţie unuia am greşit şi rău în faţa Ta am făcut” (Psalmul 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui.” (Sfântul Ioan Gură de Aur – Omiliile despre pocăinţă).

În a treia rugăciune, de dezlegare a păcatelor, din Rânduiala Sfintei Taine a Spovedaniei sau a Mărturisirii, preotul duhovnic rosteşte următoarele cuvinte: „…împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos – Domnul nostru…” (Molitfelnic, Slujba Mărturisirii), iar în rugăciunea de dezlegare a tuturor păcatelor, arhiereul sau preotul duhovnic spune: „…şi-i învredniceşte pe dânşii fără de osândă a se împărtăşi cu înfricoşătoarele şi nemuritoarele Tale Taine…” (Molitfelnic, Rugăciunea pentru iertarea tuturor păcatelor…). Deci, pocăinţa, înţeleasă ca schimbare a vieţii păcătoase şi mărturisire a păcatelor în faţa preotului duhovnic în Taina Sfintei Spovedanii, este împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui, urmată de împărtăşirea cu Sfintele Taine, care este unirea desăvârşită a omului cu Dumnezeu.

Pocăinţa aduce pace sfântă şi bucurie binecuvântată în sufletul omului iertat de păcate, dar şi în ceruri. În acest sens, Hristos-Domnul spune că „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7) sau „se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10).

Avem, aşadar, convingerea că asemenea unei ploi line care cade pe un pământ pârjolit de secetă şi-l face roditor, tot aşa lacrimile pocăinţei aduc bucurie în cer şi pe pământ, când în sufletul păcătosului bolnav de păcate şi pustiit de patimi se pogoară harul iubirii iertătoare a lui Dumnezeu.

Întrucât în viaţa aceasta pământească omul este supus permanent ispitelor de tot felul, pocăinţa trebuie să fie o constantă a vieţii creştine, o permanentă curăţire de păcatele săvârşite cu gândul, cuvântul şi fapta, pentru a dobândi mântuirea şi sfinţenia ca daruri ale lui Dumnezeu. Pocăinţa adevărată este o lucrare tainică, de renaştere în dureri a omului, adică de înnoire interioară a sufletului, de răstignire a păcatului din om şi de înviere duhovnicească a legăturii sale cu Dumnezeu, de creştere spirituală în iubire smerită şi sfântă. Aşa cum plantele cresc şi florile înfloresc fără să facă zgomot, tot aşa şi creşterea duhovnicească în virtuţi, ca rod al pocăinţei, este una tainică, paşnică, smerită şi luminată de Duhul Sfânt.

Aşadar, atât Sfânta Taină a Botezului, cât şi Sfânta Taină a Pocăinţei sunt izvoare de lumină şi bucurie pentru viaţa creştină. Să nu uităm niciodată că am fost botezaţi în numele, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi şi că în tot timpul vieţii noastre trebuie să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, prin gând şi cuvânt, prin rugăciune şi fapte bune. Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca să ne ajute să primim Evanghelia Sa ca fiind Evanghelie a iubirii şi vieţii veşnice din Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, să ne pregătim cât mai des, prin pocăinţă şi fapte bune, pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii prin care pregustăm bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, spre slava lui Dumnezeu şi a noastră mântuire. Amin.