După ce am fost de Sfintele Paști 2012 în Londra, am spus că pe mine niciodată nu mă vor mai prinde sărbătorile importante de peste an departe de casă. N-a fost să fie, evenimente importante din familie (nașterea primului nepot), obligându-mă să fiu din prima decadă a lunii decembrie lângă fiica mea. Ultima parte a ultimei zile din anul trecut m-a prins în postura de responsabil șef al operațiunii de supraveghere a modului cum se perpelește în chinurile căldurii un curcan de exact 6,270 kg, introdus în cuptorul electric după ce a fost îmbălsămat cu toate cele necesare trecerii sale într-o altă fază.
VIDEO: Vezi cel mai fascinant spectacol de sunet și lumini realizat în centrul Londrei de Revelion!
Nici gând n-aveam să las căldura din casă pentru vremea rece de afară, dar lucrurile n-au stat deloc așa după ce fiul meu a coborât să-mi arate pe tabletă cam ce s-a întâmplat anul trecut de Revelion în Londra. Apoi a început să mă aburească cu remarci de genul ”suntem la doi pași de un eveniment pe care l-am văzut doar la televizor, de ce să nu profităm de ocazie, cine știe când vom avea o astfel de oportunitate, bla, bla, bla”… Și m-a convins.
Am lăsat totul deoparte și la ora 22 eram deja la stația de metrou. Am cumpărat bilete doar pentru o singură călătorie, deoarece după ora 23 metroul era gratuit pentru ca să se evite pe cât posibil aglomerația de la intrarea în stații. O măsură benefică pe care autoritățile locale o practică cu succes în ultimii ani. Abia apoi am văzut că intrările erau libere, măsura intrând în vigoare mai repede decât se anunțase inițial. Nu-i bai, specatacolul din metrou a meritat cele patru lire. Peste tot erau oameni care mergeau la distracție. Afară, vreo 7-8 grade Celsius, înăuntru, tinere aproape dezbrăcate, unele cu fustițe mult mai aproape de fund decât de genunchi, cu bluzițe decoltate și mânecă scurtă, iar în picioare sandale ori pantofi cu tocuri impresionante. Se distrau de mama foclui, râdeau cu poftă mai ales după ce trăgeau câte o dușcă sănătoasă din sticlele aflate în dotarea fiecăruia.
Ca să ajungem cât mai aproape de ”teatrul operațiunilor”, indicat era să coborâm la a patra stație, cea de la Westminster. Numai că pe măsură ce ne apropiam de obiectiv, ecranele din vagon și o voce severă ne atenționa că metroul nu va opri în stație din cauza aglomerației. Și ne-am mai dus o stație. Când am ieșit am vrut să o cotim spre stânga, ca să ajungem la podul de lângă Big Ben. Patru polițiști cocoțați pe niște cai superbi, alături de alții pedeștri, ne-au somat prin porta-voce să respectăm traseul indicat de ei și să nu încercăm alte ”șmecherii” că nu avem nicio șansă. Și ne-am conformat indicațiilor. Întreaga circulație auto a fost oprită pe o rază de câțiva kilometri. Așa am ajuns pe malul Tamisiei, între podurile Westminster și Hungerford, la vreo doi-trei kilometri de Roata Mileniului (London Eye), locul central spre care tânjeam. Abia atunci am realizat că dacă voiam să fim măcar pe primul kilometru pătrat de oameni, trebuia să venim cel puțin pe la ora 16, dacă nu chiar mai devreme. Asta e, dacă nu știi nu știi, nu mai e nimic de făcut.
Doamne, ce era acolo! Din punctul acela era imposibil să vezi ceva din grandiosul spectacol promis al focurilor de artificii, dar pe cine interesa chestia asta? Mii de tineri dansau, deși nu cânta nimeni, fumau ”iarbă” la greu și trăgeau vârtos din sticle. Nu aveam cum să stăm acolo, așa că am tăiat-o spre podul Hungerford, după ce polițiștii ne-au spus că este deschis. Ne-am îndepărtat de obiectiv, dar măcar am ajuns într-un punct de unde se putea vedea totul.
Cu vreo opt minute înainte de ora 12 au început să apară pe cer lasere, s-a auzit o voce care încerca să ne pregătească, elicopterele survolau văzduhul din toate direcțiile, ce mai, atmosferă de sărbătoare. Cred că a vorbit și primarul Londrei, s-au cel puțin a numărat ultimele secunde din anul ce-a trecut, după care s-a trecut la focuri. Superb început, lamentabil sfârșit. Și asta doar din cauza fumului care s-a instalat după primele salve, pentru ca apoi să nu se mai vadă nimic. A trebuit să ne mulțumim cu zgometele pocnitoarelor și cu artificiile produse de pe terasele unor restaurante sau instituții, ceva de nivelul celor care se practică pe la nunților cu pretenții de pe la noi.
Dacă nu ne-a prea venit nimic din cer, în schimb, spectacolul de la sol a fost incredibil. Urlete, țipete, dansuri, femei, mai ales femei ”rupte-n gură”, miros insuportabil de hot-dog cu ceapă prăjită, sticle și pahare sparte, șampanie, fete superbe cu ochii dați peste cap, toate națiile pământului adunate pe o scenă imensă ce amintea de Sodoma și Gomora, sute de polițiști și oameni de ordine care zâmbeau înțelegător, dar gata în orice moment să intervină în forță dacă era cazul, carosabilul și trotuarele pline de sticle și cartoane… Cam la o jumătate de oră după miezul nopții ne-am dus spre prima stație de metrou, foarte aproape de locul unde am privit sfârșitul anului. Normal, nu funcționa.
Am stat minunte bune până ce locul s-a mai degajat puțin, pe lângă noi trecând mii de oameni. Astăzi am aflat că, potrivit organizatorilor, au fost pe străzile din apropiere peste două milioane de oameni! Unii dintre ei au ajuns în corturile de prim ajutor, alții au fost duși la secțiile de poliție sau i-au prins zorile zăcând pe ciment ori pământ, alături de cea mai bună prietenă de peste noapte, sticla cu alcool.
Dacă tot a fost anul apocalipsei, cred că la o parte din ea am asistat în noaptea dintre ani. Evident, a fost apocalipsa alcoolului, cu tineri și mai ales tinere aflați într-0 evidentă stare jenantă, ca să nu spun mai mult. Tineri prăbușiți pe trotuare, dormind în poziții indecente pe bănci sau borduri, teribiliști costumați în toate felurile posibile, alcool și tocuri înalte, femei desculțe și transfigurate de tării și droguri.
Am întâlnit foarte mulți români, unii constituiți în grupuri destul de mari. Trebuie să spun că de data asta nu am absolut nimic să le reproșez, fără nicio excepție (normal, atât cât am putut eu vedea) s-au comportat decent, făcând notă discordantă cu cei care se dădeau în spectacolul grotesc al străzii. Și nouă ne-au fost adresate numeroase urări, atunci când se auzea că vorbim românește. Pe la doi și jumătate am ajuns acasă, după câteva ore pe care sigur nu le voi uita niciodată.
Grigore Ciascai, Londra, 1 ianuarie 2013
