Niciodată, de când e lumea, nu a fost atâta nevoie de lideri adevăraţi, de conducători cu viziune, şefi cu suflet mare şi manageri talentaţi şi pricepuţi. E foarte important în viaţă ca cineva să evalueze corect ce are şi să ştie să administreze totul cu multă atenţie şi logică adecvată.

Îmi amintesc că, (în regimul trecut),  în ultimul an de facultate, unul dintre profesorii noştri  a precizat în timpul orelor,  că „ţaranoastră va intra, în curând, într-o criză mare de manageri, deoarece toţi se consideră şefi, dar mulţi nu ştiu să conducă”. Acest lucru mi-a rămas întipărit în minte şi  s-a adeverit după revoluţie. Pe măsură trecerii timpului, s-a uitat bucuria libertăţii şi a început o goană după putere în care s-a neglijat total ideea că, a conduce o ţară impune anumite condiţii:  să fii patriot, să ai pricepere şi educaţie adecvată şi un caracter care să ateste nişte valori profund umane. Asta ar fi la macro.

Dar eu mi-am propus să analizez puţin problema de plecare, adică teoria şi practica fiecărui ins, în funcţie de care ia decizii, atât pe plan social, politic, cultural  cât şi personal.

Desigur că, vor fi mulţi care vor spune că a-ţi dori să fii cât mai bine perfecţionat, să ai vise mari, să doreşti să fii în frunte nu e deloc un lucru rău. Însă dacă acest lucru constituie pentru tine, primordialitatea vieţii şi uzitezi de mijloace incorecte să îţi atingi scopul, atunci e un lucru grav. Sunt destui care se consideră superiori altora şi doresc să controleze pe alţii, manipulându-i prietenii (practică moştenită de la vechiul regim, dar nu numai) cu o pasiune diabolică de a fi deasupra tuturor, deşi nu au nimic deosebit în comparaţie cu alţii şi nici nu sunt chemaţi să conducă pe alţii. Aceşti oameni pornesc rău din familii, sunt învăţaţi că sunt şefi,  că totul li se cuvine, că sunt mai ceva decât alţii şi ajung să se manifeste egocentrist când ajung maturi, fiind autoritari, insensibili, îngâmfaţi, ambiţioşi, fără manieră, fără voinţă de autoanalizare, exagerat de critici, dispreţuitori, iubitori de bani şi plăceri, fără principii şi valori (pe care le susţin uneori de faţadă) se cred atotştiutori şi perfecţi, nesinceri şi înşelători, dispreţuiesc legile şi poruncile lui Dumnezeu pe care uneori chiar le susţin teoretic, dar nu le împlinesc pe plan personal. Astfel de oameni fac ravagii în vieţile altora şi din păcate aceştia fac modelele şi vor să spuncă că aşa este omul adaptat al vremurilor moderne. Oare aşa să fie? NU! Cu siguranţă NU!

De obicei oamenii plini de sine, sunt cei care sunt în opoziţie cu cei care sunt plini de Duhul Sfânt şi modeşti şi chiar dacă se străduiesc să afle un punct comun pe plan social ei până la urmă sfârşesc , din nefericire, să fie într-un conflict conturat în cel care există între bine şi rău. De aceea sunt atâtea familii destrămate, atâta suferinţă şi lipsă de empatie între oameni, atâta desfrânare, care spre regretul nostru, ia  amploare din zi în zi.

Oare ce înseamnă lider, conducător, manager sau şef? În mod corect înseamnă să fii slujitorul celorlalţi din subordine. Să te îngrijeşti ca un părinte de nevoile lor, să le creezi condiţii, să-i ajuţi să-i sprijineşti. Acest lucru este esenţa ştiinţifică a noţiunii de manager. Ceea ce le spune Domnul Isus ucenicilor când toţi se întrebau cine va fi cel mai mare după înălţarea Mântuitorului. La cina cea de taină Domnul Isus le spală picioarele şi le spune că cel mai mare trebuie să fie „slujitorul vostru”. Greu, nu? Unii sunt obişnuiţi cu ideea că a fi şef înseamnă să ai sclavi pe plantaţie, să te porţi ca un birjar, să fii violent şi să domini psihic pe cei din jur, cu impresia că deţii monopolul inteligenţei şi superiorităţii rasiale ori sexuale. HM! Dar nu e deloc aşa. Asta înseamnă barbarie şi nu bărbăţie, ori incompetenţă managerială.

În toate timpurile au existat ciocoi şi parveniţi. De ce nu i-am avea şi noi pe ai timpurilor noastre? Da! Numai că, dacă îi lăsăm să aibă prea mare putere asta ar putea dăuna pe plan macro şi nu numai pe plan personal. Incompetenţa managerială se răsfrânge, după cum am observat şi din istoria ultimelor două decenii şi jumătate asupra unui întreg popor. De ce atâta luptă pentru putere nu pot înţelege. Dar acest lucru formează un alt subiect pe care îl voi dezbate într-un alt material.

De fapt, incorectitudinea de a nu ne recunoaşte şi respecta valorile a crescut în intensitate. Am citit undeva, că poetul Nicolae Labiş era atât de respectat de colegii săi de facultate, încât aceştia se ridicau în picioare când intra el în amfiteatru. Dar acest lucru e un unicat. Noi chiar nu ne respectăm defel. Unii abia aşteaptă să-i atace pe alţii şi fac trimitere în primul rând la politicieni, căutându-şi unii altora defectele pentru a se ascunde după ele şi a distrage pe cei din jur de la ale lor personale. Cândva am ştiut să ne unim şi să ne preţuim şi astfel strămoşii noştri au clădit o ţară. Noi nu putem măcar să ascultăm o discuţie constructivă între politicieni. Care mai de care vreau să se afişeze mai perfect. Dar oare e corect? NU!

Adevăratul lider este acela care, în mod statornic, plin de dragoste şi entuziasm, are grijă de familia sa, de oamenii din subordine, îşi cinsteşte poporul din care face parte şi îşi iubeşte ţara pentru a cărei integritate unii şi-au dat viaţa. Aşadar, totul pleacă de la educaţia din familie. De aceea spune poetul Nicolae Labiş în poezia „Dacă toate acestea fi-vor învăţate”: „Învăţaţi-i mame dragostea de ţară”. Pentru că această dragoste este una compexă , în ţară se cuprinde familia, semenii, pământul şi visele pe care le poţi împlini doar când ai „un ţel hotărâtor” în ceea ce priveşte binele,  progresul şi bănastarea tuturor.

Oricât de confuzi am fi uneori, trebuie să fim oneşti cu noi înşine şi cu cei din jur. E bine să fii tu însuţi în fiecare clipă şi să ne gândim că, Dumnezeu ne-a creat, şi fiecare suntem valoroşi în ochii Lui de Creator, Lider, Conducător, Manager şi Păstor,  Mântuitor şi Domn.  Iată un model perfect de Lider care este şi Stăpânul nostru, deoarece El ne-a creat.

Marina Glodici, Cluj Napoca, 8 octombrie 2014