Nu de mult, am citit undeva o întâmplare din istoria Franţei. Se spune că, într-o duminică, regele Louis al XVI-lea a intrat în biserică şi a constatat cu stupoare că sala e goală. Contrariat, suveranul l-a întrebat pe episcopul Fenelon care era predicatorul curţii regale: „Unde este toată lumea? De ce nu este nimeni prezent la biserică în această duminică?” Predicatorul i-a spus următoarele: „Am anunţat în biserică faptul că Majestatea voastră nu va veni astăzi, pentru că am dorit să vedeţi cine vine la slujbă pentru a vă impresiona şi cine vine pentru a se închina cu adevărat”. Interesant ! Nu?!
Studiind mai mult aspectul, mi-am permis să întreb pe mai mulţi cetăţeni ce îi determină să frecventeze sau să nu frecventeze bisericile. Răspunsurile au fost variate după cum suntem de diferiţi, dar acestea au fost doar filozofiile concentrate în pancarte. Spunea cineva că oamenii pot face fapte identice, dar cu motivaţii diferite. Unii au spus că merg la biserică pentru că aşa a fost educaţi şi că ar fi o tradiţie, alţii deoarece se delectează. O parte dintre ei mi-a mărtirisit că se duce de dragul părinţilor, sau al cuiva drag, pentru a face pe plac, ori să întâlnească sau să impresioneze pe cineva. O categorie, e adevărat mai mică ca proporţie, mi-a spus că biserica este Casa de rugăciune. Este Casa Domnului şi se duc în primul rând să se roage şi apoi să aibă părtăşie în Cuvântul lui Dumnezeu, să-L laude pe Dumnezeu. Aşadar, mergem la biserică, dar nu suntem animaţi toţi de acelaşi scop după cum nici nu suntem conduşi de acelaşi duh.
Am purtat discuţii şi cu cei care nu frecventează nicio biserică, deşi unii au mai mers când erau mici, sau se duc rar. Motivele au fost cât se poate de diverse: dezamăgire de oameni, deinteres faţă de Dumnezeu, neglijenţă privind starea lor spirituală, iubirea de plăceri şi de bani, unii obligaţi de circumstanţe. Da! Sunt situaţii când unii nu sunt un exemplu de urmat cu toate că se proclamă a fi ”uşă de biserică”, deoarece sunt mânaţi de ambiţii şi de dorinţe de înavuţire şi de orgolii. Păcat de ei! Vor da socoteală în faţa Marelui Judecător de sufletele care nu le-a lăsat să vină la mântuire prin faptul că au constituit pietre de poticnire. „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici!” Filozoful grec Aristotel spunea că: „Cele mai multe dezbinări se ivesc în cetăţi din cauza ambiţiei.” Ne pot dezamăgii oamenii? Da! Dar Dumnezeu? Niciodată!
Există o zicală în popor: „Cine cum trăieşte, aşa şi judecă”. Cine e superficial cu privire la relaţia cu Dumnezeu este tot aşa şi în relaţiile interumane şi crede că scopul şi interesele personale primează. E foarte adevărat că filozofii greci spuneau că orice faptă a omului ascunde în sine un interes egoist, dar atunci când ştii că te duci într-un loc care este dedicat întrutotul lui Dumnezeu, ar trebui să iai în serios acest lucru, deoarece Dumnezeu ne priveşte mai serios şi mai atent decât noi înşine. El este DOMN în adevăratul şi sacrul sens al cuvântului. Şi vede totul, ştie totul şi nimic nu îi este străin privind faptele şi gândurile noastre, deci nici motivaţiile de a merge la întâlnirea pe care trebuie să o avem cu El şi să stăm în mod special în faţa Lui. Deoarece adunarea se face in Numele Mântuitorului şi în biserică este prezent Domnul Isus Hristos, Regele Regilor şi Domnul Domnilor!
Cineva compara biserica cu trupul unei armate care peste săptâmână este răsfirat în dispozitiv de luptă împotriva răului, iar duminica se adună pentru inspecţia trupelor, pentru rugăciune şi părtăşie. Şi aşa şi este. Cei care sunt dedicaţi Lui Dumnezeu fac parte din armata Domnului Isus Hristos care este Domnul Oştirilor cereşti, adică Comandantul Suprem al Armatei îngereşti. Aşadar, noi „ne luptăm lupta cea bună a credinţei”, „alergarea sfântă” ca să putem primi „premiul chemării cereşti”.
Rămâne să ne întrebăm fiecare în sufletele noastre, care este relaţia noastră cu Dumnezeu, dacă o avem, dacă nu ar trebui să ne gândim serios la El şi să ne întoarcem în sânul bisericilor unde am putea creşte spiritual şi să avem puterea de stăruinţă în rugăciune pentru a avea forţă de a depăşi toate momentele grele din viaţă cu surâsul demn pe faţă a unui învingător prin Duhul Adevărului, care ne poate mângâia şi reda speranţa în vârtejul acesta de hărţuire spirituală din partea celor răi şi fără Dumnezeu în lume. Bunica îmi spunea că cine nu crede în Dumnezeu nu are nici legi şi nici caracter. Şi aşa este. Să ne ajute Dumnezeu să fim oameni autentici, sinceri şi plini de dragoste, să rămânem în simplitatea pe care o cere de la noi Dumnezeu, pentru a fi închinători adevăraţi în Duh şi în Adevăr. Şi să nu uităm, că „omul sfinţeşte locul” şi nu locul sfinţeşte omul!
Marina Glodici, Cluj Napoca, 30 iulie 2014
