Dumitru Sinu, alias Nea Mitică, neobosit în dezvăluirea celor mai straşnice momente din viaţa lui din exil, nu-şi revărsase nici pe departe sacul plin cu amintiri. Mă avertizase încă de la prima noastră întâlnire că viaţa lui este un adevărat roman şi iată că spusele lui îmi dovedeau că avea dreptate! Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant şi jovial, ştia într-un mod aparte să îţi stârnească curiozitatea, să te transpună în momentele despre care vorbea şi să-i descreţească fruntea, presărând cu abilitate câte-o glumiţă aleasă cu grijă, astfel încât timpul petrecut în prezenţa lui să ţi se pară mereu prea scurt. Aşa s-a întâmplat şi atunci când mi-a vorbit despre Nichita Tomescu, un personaj interesant, care a avut rolul lui bine determinat în viaţa lui Dumitru Sinu. Agreat de unii, controversat din punctul de vedere al altora, avocatul Nichita Tomescu a fost o figură proeminentă a diasporei române, reuşind să ajungă reprezentant juridic al Canadei la Organizaţia Naţiunilor Unite, dovedind un incontestabil profesionalism şi în acelaşi timp, desfăşurând o bogată activitate în cadrul organizaţiilor şi asociaţiilor româneşti din afara graniţelor.
„De acum să-mi spui unchiule, iar eu îţi spun nepoate”
Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viaţa lui nea Mitică a început să-şi schimbe cursul şi să şerpuiască sinuos pe cărările necunoscutului… Aici l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucureşti care reuşise să scape din ghearele comuniştilor şi pornise în lumea largă pentru a-şi făuri o nouă viaţă. De cum l-a remarcat pe nea Mitică, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutători şi ageri, căutând să-i pătrundă fiinţa; s-a apropiat de el şi l-a întrebat: De unde eşti? „Din zona Sibiului” – i-a răspuns calm, Mitică Sinu. Aha, bănuiam eu că eşti ardelean! – şi a continuat pe un ton întrebător şi foarte circumspect: Cine sunt ăştia? Sunt comunişti? „Nu, sunt refugiaţi. Pe noi ne-au trecut legionarii graniţa” – a venit răspunsul prietenului meu. Surprins, Nichita Tomescu l-a întrebat imediat: Păi legionarii te treceau graniţa? „Da”, i-a răspuns zâmbind nea Mitică. Lovindu-se cu palma peste frunte şi parcă reproşându-şi pentru această lipsă de informare, avocatul a rostit cu o undă de regret în glas: Oooo, cum n-am ştiut asta?! Ca să ajungă în Iugoslavia el se aruncase în apele Dunării de pe puntea vaporului care-l ducea spre Moldova Nouă şi înotase spre malul sârbesc. După primele minute de conversaţie, intuind caracterul puternic şi cinstit al lui nea Mitică, l-a bătut pe umăr şi i-a spus zâmbind: Auzi, tu, de-acum, mie să-mi spui «unchiule», iar eu îţi voi spune «nepoate». Nu se ştie când vom mai avea nevoie unul de altul”. Şi aşa au făcut!
Cea mai bună meserie
Profesorul Ionescu, un alt bucureştean care era împreună cu nea Mitică în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: Măi, Mitică, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu, din Transilvania, iar el din Bucureşti? „Păi el m-a făcut nepotul lui”, i-a răspuns zâmbind Dumitru Sinu. Atunci profesorul a făcut lumină în privinţa lui Tomescu, cel cu care îi era dat să se reîntâlnească şi în alte împrejurări pe meridianele exilului: Cu ăsta înveţi cea mai formidabilă meserie. Ăsta joacă la cai! Aşa a aflat că avocatul Tomescu era foarte cunoscut prin faptul că aranja cursele de cai în Bucureşti, sport practicat în timpul liber de către cei bogaţi. Nichita Tomescu îi plătea pe cei care aveau potenţial să câştige şi paria pe calul care ştia că o să iasă învingător. Era de o agilitate rar întâlnită şi de un curaj nebunesc, iar ceea ce îşi propunea, realiza întotdeauna. Nea Mitică şi Nichita s-au reîntâlnit în Franţa, la Paris. Acolo s-a constituit o asociaţie a studenţilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era preşedintele acesteia. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu sârg în cadrul asociaţiei, care nu era altceva decât strigătul exilului românesc către cei ce nu-şi uitaseră obârşia, neamul şi valorile culturale. Neuitându-şi hobby-urile, şi în Franţa, Nichita a început să joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, aşa cum făcea odinioară la Bucureşti. Întotdeauna cu adrenalina în concentraţii maxime, avocatul îşi vedea de drum luptând pentru ţelul ce îşi propusese şi în acelaşi timp amintindu-şi mereu de rădăcini, de ţara în care se formase ca om şi profesionist. Deşi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind fiecăruia posibilitatea realizării, atât pe plan profesional, cât şi pe tărâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiaţi acolo, care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemână împotriva comunismului, au decis să părăsească Franţa în momentul în care a început războiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat să ia această decizie a fost teama de extindere a comunismului în Europa. Aşa că, au traversat Atlanticul plecând înspre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au părăsit atunci Franţa au fost, bineînţeles, nea Mitică şi unchiul său, avocatul Nichita Tomescu…
Tainele prieteniei şi secretele „succesului”
Începută în Iugoslavia la închisoarea din Panciova şi continuată la Paris, prietenia lui nea Mitică cu avocatul Nichita Tomescu s-a intensificat după ce au ajuns pe continentul nord-american, la Montreal. Nea Mitică mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat, care ştia să ajungă acolo unde îşi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul şi risca totul, ştiind să-şi direcţioneze acţiunile spre zona ţintită. Aşa a ajuns Nichita Tomescu să practice avocatura, la Montreal. Devenise un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienţi din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist. Beneficiind de o minte ascuţită, care în tandem cu flerul său de invidiat rezolvau cele mai complicate şi ciudate cazuri, îi creşte cota profesională şi ajunge avocatul celebru din Montreal. Nichita avea doi prieteni apropiaţi: pe nea Mitică şi pe Radu Bumbaru. Când ieşeau cu el la o cafea sau la o cină, le povestea ore în şir despre secretele succesului său. Cel mai greu este să plăteşti un judecător – le spunea el -. Dacă nu ştii cum să o faci, poţi să-ţi pierzi meseria. Şi Nichita le povestea că pentru a mitui un judecător el căuta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferinţele şi pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica pe unul care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta şi a-şi atinge scopul. Niciodată nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-şi rezolva cazurile, era inteligent şi agil, şi astfel faima lui a crescut şi clientela s-a extins şi în rândurile mafioţilor. De exemplu, trei italieni furaseră un vagon care transporta rom. Unul dintre ei a fost arestat. Mafioţii l-au contactat pe Nichita şi i-au spus: Nu contează cât ne costă. Noi vrem să-l scoţi afară pentru că trebuie să dăm o altă lovitură mai mare, în altă parte, şi numai el ne poate ajuta. Şi Nichita a fost angajat!
„Bine, măi, Nichita, dar cine plăteşte?”
Şirul destăinuirilor lui nea Mitică despre avocatul bucureştean a continuat. Pe măsură ce discuţia noastră se adâncea, îmi dădeam seama cât de mult şi-a pus amprenta asupra vieţii lui Dumitru Sinu, personalitatea lui Nichita Tomescu. „Mergeam cu el la restaurant şi ne spunea să comandăm ce dorim” – a continuat nea Mitică -. Noi întrebam: ”Bine, măi, Nichita, dar cine plăteşte? – la care avocatul răspundea cu un zâmbet complice: Lasă, că este deja aranjat! Când am plecat din restaurant, la o masă de lângă ieşire erau nişte mafioţi care, la vederea noastră, s-au ridicat în picioare şi l-au salutat, făcând o reverenţă în faţa lui… Vedeţi, măi, cine a plătit?” Mafioţii îi plăteau masa lui Nichita Tomescu ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal, era, doar, apărătorul lor preferat.
„Unde-s banii?”
Nea Mitică s-a oprit un moment din povestit; l-am văzut cum se luminează la faţă şi izbucneşte într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea lui şi nu reuşea să-mi povestească în ritmul în care îşi aducea aminte câte ceva. L-am urmat şi eu cu un zâmbet, aşteptând nerăbdător să aud continuarea poveştii lui Nichita Tomescu. Îşi amintise de un român, pe nume, Radu, poreclit Radu Spital pentru că era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, unde lucrau zece români, printre care şi nea Mitică. Radu Spital împrumutase bani cu dobândă de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1.000 de dolari, apoi 5.000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobândă mare, pe termen scurt şi îi returna la timp. Până i-a câştigat încrederea! La un moment dat i-a spus evreului că are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitată, iar Radu a dispărut cu banii. Autorităţile canadiene l-au prins şi l-au băgat în puşcărie. Nichita Tomescu a fost angajat să-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când şi-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm şi cu un zâmbet plin de carismă, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecată: Păi dânsul, ca avocat, nu ştia că nu are voie să împrumute bani cu o asemenea dobândă? Şi astfel l-a scăpat Tomescu pe Radu Spital de ani grei de puşcărie. Înainte de proces însă, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: Bine, bine, eu te scot din puşcărie, dar unde-s banii? Radu i-a răspuns spăşit: Măi, Nichita, tu mă întrebi aşa ceva? Doar de la tine am învăţat: «pe ei, pe ei, pe ei »!” (adică pe cai). I-am cheltuit la cursele de cai.. „De atunci a rămas o vorbă printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitică, încheind episodul Radu Spital din povestea despre Nichita Tomescu: „Nichita miza uneori pe sume exorbitante, cea mai mare ridicându-se undeva pe la 100.000 de dolari. Erau bani foarte mulţi la vremea aceea…” Şi Nichita fusese un mare jucător la cursele de cai. Era o patimă care durase foarte mulţi ani. Într-o zi însă a spus: Gata, de acum n-am să mai joc! Şi n-a mai jucat!
„Tu nu ştii nici cine a fost Cicero!”
Un interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost cel în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palmă logodnicei lui pentru că fata i-a spus: Măi, Nichita, tu nu ştii nici cine a fost Cicero! Indignat, Nichita i-a răspuns, roşu de furie: Eu am dat lucrarea de licenţă din Cicero şi tu ai neobrăzarea să mă insulţi şi să-mi spui că nu ştiu cine a fost Cicero?, şi i-a tras o palmă zdravănă, ca să-l ţină minte. Fata l-a dat in judecată şi, la proces, judecătorul îi zise: Domnule Tomescu, am înţeles că v-aţi revoltat că v-a spus domnişoara că nu ştiţi cine este Cicero. Vă rog să ne spuneţi ce ştiţi dumneavoastră despre Cicero. Atât i-a trebuit! Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o oră despre marele filosof. Judecătorul a fost impresionat: O astfel de pledoarie nu am auzit până acum, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsă, slavă Domnului, i-a răspuns zâmbind: Păi unde ai fi vrut să auzi? La Montreal? Aşa ceva nu auzi decât în Europa. Era un tip foarte spontan şi îndrăzneţ. Apoi, judecătorul s-a întors către fată, spunându-i contrariat: Să ştii că ai scăpat ieftin cu o palmă. Cum ţi-ai permis să spui că acest om nu ştie cine a fost Cicero?
„Toată lumea în genunchi!”
La un moment dat, nea Mitică s-a oprit din povestit. Simţeam că va fi palpitant ce îmi va spune. Calm, cu o atitudine sobră, nea Mitică mi-a relatat o întâmplare de suflet, petrecută în locul de închinare al românilor ortodocşi din Montreal, biserica pe care o frecventa cu regularitate şi el şi avocatul bucureştean. Era locul în care se întâlneau, când le permitea timpul, şi îşi povesteau bucuriile şi necazurile pe care le aveau, inevitabil, fiecare dintre ei.
Într-o zi în care se afla în acea biserică alături de câţiva confraţi români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: Toată lumea în genunchi! În dimineaţa aceasta aveţi în mijlocul vostru un sfânt. Lumea a amuţit pentru câteva secunde şi toţi cei care erau în biserică au căzut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotruş, deja la o vârstă venerabilă şi care a rămas stupefiat de atitudinea lui Nichita. Avusese plăcerea să-l cunoască pe onorabilul domn Cotruş pe vremea când făcea liceul la Braşov. Toţi românii din Montreal îl cunoşteau pe Tomescu, aşa că nu au fost prea surprinşi de gestul său. Ştiau că, în ciuda faptului că era plecat de ani buni din România, rămăsese un adevărat patriot şi un mare iubitor de cultură.
„Când plecăm din lume, nu luăm cu noi nici greutatea scamei”
Trecuseră deja câteva ore bune de când stăteam şi povesteam cu domnul Dumitru Sinu. Nici n-am simţit cum a trecut timpul şi cum poveştile adevărate ale prietenului meu m-au făcut să trăiesc alături de el emoţia amintirilor. „Nichita Tomescu era un tip foarte cult şi vorbea franceza mai bine decât canadienii. În momentele lui de linişte, scria. Avea nişte poezii extrem de sensibile. Îmi pare rău că nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte că una din ele spunea: Când plecăm din lume nu luăm cu noi nici greutatea scamei… Era un om puternic!” Nea Mitică nu s-a gândit vreodată că unchiul din lagărul titoist al anilor ’48 va fi prietenul său aproape 30 de ani…
„Dar din uitare, cine-o să mă cheme?”
Povestea lui Nichita Tomescu m-a impresionat şi m-a incitat, stârnindu-mi curiozitatea de a afla mai multe despre el. Am încercat să găsesc amănunte pe care nu le auzisem de la nea Mitică, pe de-o parte din pură curiozitate jurnalistică şi pe de alta, mă gândeam că dacă Nichita Tomescu scrisese poezii, este imposibil să nu descopăr măcar una din creaţiile sale. Aşa am ajuns la un articol scris de profesorul Ioan Man despre Nichita Tomescu, găsindu-l în numărul 6, din luna iunie 2007 al revistei ialomiţene de cultură, Helis, care apare lunar.
Singurul material din care-am reuşit să completez informaţiile referitoare la ilustrul avocat român, articolul intitulat „Nichita Tomescu – poet valoros al Bărăganului”, vine ca un răspuns al consătenilor săi, reprezentaţi de însuşi autorul, în persoana profesorului Ioan Man, la întrebarea cu care avocatul-poet încheie unul din frumoasele sale poeme: Dar din uitare, cine-o sa mă cheme?
Nichita Tomescu – reprezentantul Canadei la Naţiunile Unite
Nichita Tomescu s-a născut în inima Bărăganului în anul 1919, la 23 august, în localitatea cunoscută în acele timpuri sub numele de Principesa Maria, astăzi Ioan Roată, în familia arendaşului şi negustorului de cereale, Marin Tomescu. Harnic şi foarte inteligent, tatăl lui Nichita a fost cel mai bun primar al comunei, în perioada interbelică. Avea o avere considerabilă şi a donat primăriei tot salariul său de primar, contribuind la construcţia unei clădiri a primăriei, care mai târziu a devenit sediul poliţiei locale.
Trei copii i-a adus pe lume Ioana, soţia sa: pe Nichita, Mişu şi Lucreţia. După terminarea studiilor primare la şcoala din sat, Nichita Tomescu îşi continuă studiile la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi urmează apoi cursurile Facultăţii de drept din Bucureşti.
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial aduce multe necazuri şi durere în familia Tomescu: Marin Tomescu este decretat chiabur, i se confiscă mare parte din avere, şi trăieşte sub continua ameninţare a comuniştilor. Nu o dată este persecutat şi bătut de securitate. Neplăcerile datorate originii nesănătoase s-au răsfrânt şi asupra băieţilor familiei Tomescu. Mişu devenise medic, iar Nichita, avocat. Sătul de urmărirea securităţii şi de permanenta teamă de a nu fi arestat, în toamna lui 1948 părăseşte România într-un mod original, după cum a relatat nea Mitică. După popasul pe malurile Senei, Nichita pleacă spre Canada, unde se stabileşte definitiv.
În Canada, cunoaşte o ascensiune profesională pe care nici el n-ar fi putut-o bănui, dar înainte de toate este nevoit să reia studiile juridice, pentru că cele absolvite în România n-au fost recunoscute de către canadieni. Câştigă procese grele şi se remarcă în avocatură, astfel că la un moment dat este numit reprezentant juridic al Canadei la Naţiunile Unite. Avea o carieră strălucită, se căsătorise cu o canadiancă de origine franceză, cu care a avut trei copii. Doi dintre ei s-au stabilit ulterior în Franţa. Era un om împlinit pe toate planurile: şi familial şi profesional. Este de remarcat faptul că, deşi în Canada se realizează pe deplin, nu uită nicio clipă că este român şi, alături de alte nume de seamă ale diasporei române din ţara frunzei de arţar, pune piatra de temelie a Asociaţiei Românilor din Canada, numărându-se printre membri ei fondatori. Însă o puternică criză hepatică îi curmă viaţa, fulgerător, la numai 58 de ani. În data de 29 decembrie 1977, se stinge din viaţă departe de ţară, aşa cum parcă intuise după ultima vizită pe care o făcuse în România… În numărul din ianuarie 1978 al revistei românilor din Canada, „Le courier roumain”, un coleg de pribegie al lui Nichita Tomescu mărturisea: L-am ascultat cum îşi declama singur versurile, fericit de a-şi fi regăsit rădăcinile, satul lui, pământul lui, credinţa lui. Când a terminat, m-a întrebat: «Oare ne vom mai întoarce vreodată? Eu nu mai pot crede»!”
A fost înmormântat în Canada, departe de satul din Bărăgan care-i fusese atât de drag. În semn de preţuire, consătenii i-au ridicat un monument funerar alături de mormintele părinţilor săi, pe care-i iubise atât de mult…
Poeme adunate în „Genuni”
Îmi povestise nea Mitică despre talentul literar al lui Nichita Tomescu şi-acum, iată că am avut ocazia să citesc câteva din poeziile sale. Majoritatea au fost scrise încă din anii de liceu şi adunate într-un volum intitulat „Genuni”, tipărit în anul 1939, în 500 de exemplare. Toate poartă-n ele amprenta dragostei de locurile natale şi de oamenii lor, constituind parcă un preambul al cărţii exilului de mai târziu. Însuşi titlul îmi inspiră acest lucru: „Genuni”! – odată ce-ai păşit pe drumul exilului, nu poţi să ştii niciodată spre ce prăpăstii te îndrepţi sau pe ce culmi te poţi înălţa. Dacă în Canada cunoscutul avocat a atins înălţimile în carieră, prăpastia din suflet rămânea aceeaşi – depărtarea de locurile şi oamenii pe care i-a iubit dintotdeauna. „Sunt un băiat firav, cu părul de lan / Cu ochii pierduţi, cu fruntea de ceaţă. / În fiecare dimineaţă / M-a fugărit fata Morgana-n Bărăgan” – spune Nichita în prima strofă a poeziei „Eu”, o adevărată radiografie a sufletului său, dăltuit din lutul Bărăganului. „Pe pieptul salcâmului plângeam în vânt / Noaptea-mi arăta Calea Robilor. / Pe buze simţeam bucuria stropilor / Când sărutam flori şi păpuşi de pământ” – ce dovadă mai clară a legăturii cu locul în care a fost plăsmuit, vrem, oare? Mai bine să-i desluşim frământările ce transpar din următoarele versuri: „Anii m-au fugărit şi m-au pierdut în vreme./ M-am îmbătat cu picurări de flaut / Ca între stele şi ceruri să mă caut, / Dar din uitare, cine-o să mă cheme?” Într-un alt poem, evocă într-un mod absolut original, moştenirea dobândită din trăirile înaintaşilor săi: „Moşii mei vânau dropiile tăcerilor / Din rădvanul singurătăţii….//…au murit într-o pagină / Din cartea amintirilor…”, dar, „…peste mine aplecaţi / Sapă nostalgii în a inimii mele paragină. // Ei mi-au dăruit setea de ceruri şi pustiu / Şi mi-au tors peste inimă, depărtarea” („Atavism”). Frumos, profund şi foarte trist, în acelaşi timp. Din majoritatea poeziilor acestui volum răzbate către sufletul cititorului dragostea poetului faţă de satul din Bărăgan, respectul şi preţuirea faţă de cei în mijlocul cărora s-a născut şi a crescut, pe fondul trăirilor sale intense de etern neînţeles… „ Nimeni nu mă-nţelege, tată. / Pentru asta mi-e teamă că odată / Am să plec din sat, de n-o să mai mă-ntorc / Şi din inimă toate durerile o să-mi storc.” („Scrisoare tatii”) Din păcate, multe dintre creaţiile lui Nichita Tomescu au rămas necunoscute, pentru că se află risipite prin diverse publicaţii din ţară şi străinătate şi nu ştiu dacă vreodată, cineva le va aduna într-un volum. În necrologul apărut în revista românilor din Canada în ianuarie 1978, scria: „Joi, 29 decembrie 1977, avocatul Nichita Tomescu a trecut la cele eterne…În ultimii zece ani, fiind suferind, îi era greu să se mai consacre şi activităţilor româneşti, motive din care, omul şi poetul Nichita Tomescu a fost mai puţin cunoscut decât avocatul distins al cauzelor, aşa zise, dinainte pierdute dar pe care el ştia cum să le câştige. Totuşi, Nichita, chiar din această «retragere» continuă să simtă şi gândească româneşte, pentru el şi pentru noi. Chiar cu câteva săptămâni înainte de a muri mi-a trimis un poem pentru «Curierul Român», de sărbători, purtând chiar acest titlu: «De sărbători», în mijlocul cărora el ne-a părăsit pentru totdeauna!
Şi, citind aşa, mai multe dintre poemele lui Nichita ne-am simţit purtaţi într-o altă lume pe care n-o poţi atinge decât cu aripile sufletului. Şi Nichita a fost un om de suflet!
Octavian D. Curpaş
