Odiseea lui Dan Isăcescu şi aventura lui franceză este imposibil să nu te captiveze, mai ales, dacă relatarea o face prietenul meu Mitică Sinu (Phoenix, Arizona). Povestea lui nu este una obişnuită. Modul în care reuşeşte să părăsească România este unul ieşit din tiparele acelor timpuri: Dan Isăcescu trece graniţa între roţile unui tren de marfă! Isăcescu va respira aerul libertăţii într-o lume nouă  în care continuă aventura începută pe un vechi peron de gară şi trăieşte din plin fiecare clipă a vieţii sale, ca şi cum ar fi ultima.

Compartiment de lux spre Occident – curaj şi inventivitate!

Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca un adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris. Speriat de ceea ce se întâmpla în ţară, tânăr, inteligent, cu o minte inventivă şi ispitit mereu de lumea liberă, occidentală, lui Dan Isăcescu i-a venit o idee: ce-ar fi să vadă dacă trenul n-ar fi mijlocul  prin care ar putea părăsi ţara? A studiat cu atenţie potenţialul  mijloc de fugă, şi ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai bună pentru a-i servi drept compartiment. „Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să stau acolo, în condiţii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul făcut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care şi-a confecţionat-o până în cele mai mici detalii, cu mare atenţie, Dan Isăcescu reuşeşte să ajungă la Paris.

„Eu am venit din Franţa, dar să nu spui la nimeni!”

Nea Mitică l-a întâlnit pe Dan Isăcescu în Italia, la Torino.  Plecase din Franţa, unde ajunsese ilegal, pentru că auzise el că la Torino era un grup de români, într-o tabără de refugiaţi. Intenţiona să se întoarcă din nou în Franţa, dar pe cale legală. Şi cum de-abia se învăţase cu compartimentul său atât de original, ajunge în Italia, tot sub tren. Câţi ani ai? – au fost cuvintele pe care Isăcescu i le-a adresat lui Mitică la prima lor întâlnire – Tu îi cunoşti pe ăştia pe toţi?  Şi-a studiat atent partenerul de dialog. Parcă ceva din interiorul său îi şoptea să-i acorde încredere lui Mitică, spunându-i pe un ton deschis: Eu am venit din Franţa dar să nu spui la nimeni! Le voi spune eu odată la toţi, să audă direct de la mine. S-au împrietenit imediat. Era genul de om care ştia să se apropie de ceilalţi şi să se facă plăcut, dar numai după ce-l studia atent, pe fiecare.

Paris – oraşul luminilor şi-al libertăţii!

La scurtă vreme, până şi refugiaţii de alte naţionalităţi au aflat că printre ei se află un refugiat român, ce tocmai sosise de la Paris. Toţi lagăriştii se interesau despre viaţa şi posibilităţile din Franţa. Pentru mulţi, urma să fie destinaţia finală. Isăcescu îşi depusese cerere de azil politic ca şi refugiat român, cu opţiunea Franţa. Italienii au fost expeditivi, aşa că, în scurtă vreme, grupul lărgit de prieteni ai lui nea Mitică s-a reînchegat la Paris, oraşul luminilor. Perioada care a urmat a stat sub semnul aventurii, aventura franceză, care prin ineditul şi farmecul ei a unit sufletele românilor aflaţi la Paris. Greutăţile au fost mai uşor de trecut iar bucuriile erau savurate la maxim.

De la cloşar – la inginer!

Începuturile vieţii în Occident n-au fost uşoare, pentru niciunul dintre refugiaţii români. Condiţia emigrantului într-o societate occidentală era limitată, iar barierele ce trebuiau trecute până la a ajunge la integrare nu erau simplu de depăşit. Intelectual sau pauper, emigrantul, şi nu numai, trecea prin furcile caudine până la desăvârşirea lui în calitate de cetăţean al unei ţări din Vest. „Cum în America e bine cunoscut termenul homeless sau în România, oamenii străzii, cloşarii trăiau în Parisul anilor ’50 – îmi spune nea Mitică – însă spre deosebire de homeless, cloşarii deţineau un fel de permis de şedere pe malul Senei. Aparţineau tuturor categoriilor sociale, dar mulţi erau din rândul intelectualilor. Dan Isăcescu stătea pe cheiul Senei, împreună cu cloşarii. Stive de cărţi tronau printre locaşurile improprii, construite după priceperea şi posibilităţile lor. Dan citea foarte mult, îi plăcea să înveţe, îşi dorea foarte tare să ajungă inginer”. Nu de puţine ori, când nea Mitică ajungea pe malul Senei, între ei, era întrebat despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citiseră majoritatea celor cu care vorbea. „Tu citeşti mult, măi Dane, dar n-ai făcut nimic în viaţă!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isăcescu. Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o zi, când nea Mitică repetase această frază pe care Dan o ura, de-a dreptul, i-a spus pe un ton confidenţial: Măi, tu zici că eu n-am făcut nimic! Du-te la Grenoble şi vei vedea că apar şi eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris că sunt inginer, deşi nu am o diplomă în mână!

Trei curtezani, un curier… şi-o domnişoară greu de cucerit!

Una dintre cele mai interesante întâmplări legate de Dan Isăcescu, petrecute la Paris, de care nea Mitică şi-a amintit cu lux de amănunte, a fost cea legată de o tânără franţuzoaică de origine română, pe nume Nadine. Această tânără lucra împreună cu mama ei la un hotel şi locuiau tot acolo.  Nadine era o fată frumoasă şi era privită cu admiraţie de către românii emigranţi din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea şi nea Mitică, existau trei pretendenţi care îi făceau curte lui Nadine, cu gândul chiar la căsătorie: căpitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea şi doctorul Aerichide – un grec născut în România. Însă tânăra Nadine nu discuta cu cei trei curtezani, pentru că se pare că niciunul nu-i era pe plac, aşa că aceştia au găsit o modalitate ingenioasă de a-i transmite mesajele lor. Ştiind că Dan Isăcescu e un tip descurcăreţ şi deschide cu uşurinţă orice uşă, au convenit să-l folosească curier, urmând ca el să le ducă scrisorile şi să le predea tinerei Nadine. Dar n-o făcea pe gratis, bineînţeles, întrucât cei  trei feţi-frumoşi îl plăteau chiar bine, pentru serviciul prestat.

„Hercule- Savinien” – varianta românească!

Când Dan îi ducea corespondenţa Nadinei dialogul cu fata decurgea cam în felul următor: Ai o scrisoare de la Aerichide, o anunţa Isăcescu calm. Păi deschide-o şi citeşte-o! – spunea fata zâmbind ştrengăreşte. Eşti neserioasă, riposta el, cum să citesc eu corespondenţa ta? Era un şmecheraş înnăscut şi mai mult decât atât, foarte simpatic în societate”. Uneori, când curierul neoficial intra la ea în cameră, Nadine se afla în pat, într-o ţinută lejeră… Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poţi să stai aşa în faţa unui bărbat?  Stilul acesta confident a început să-i placă Nadinei… Alteori, Dan îi citea scrisorile şi tonul lui era ferm, dar totodată cuceritor. Era la fel ca în piesa „Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac, unde o tânără se îndrăgosteşte de cel care-i citea scrisorile… Încet, încet, domnişoara Nadine se îndrăgosteşte de vocea lui Dan, bătăile inimii i se accelerează tot mai mult în prezenţa lui, iar sentimentele frumoase prind contur. Nu peste mult timp, spre dezamăgirea mamei sale care ar fi dorit să o mărite cu un intelectual, Nadine se căsătoreşte într-o bună zi cu Dan Isăcescu. Omul care a ajuns la Paris, sub tren, care apoi a locuit cu cloşarii pe malul Senei, ajunge să aibă o familie! Tatăl Nadinei era român – căpitan de vas -, iar mama ei era franţuzoaică. Fata vorbea bine româneşte; deşi era născută în Franţa; locuise pentru o perioadă în România. După ce şi-a adunat nişte bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizită în România să o cunoască  şi mama lui.

Însurat cu o femeie deosebită, frumoasă şi serioasă şi cu care avea doi copii, Dan Isăcescu nu a putut renunţa însă la stilul de aventurier în care se obişnuise să trăiască şi care i se potrivea ca o mănuşă. Şi astfel, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Neînţelegerile ţinându-se lanţ în familia lor, după o perioadă de încercări de reconciliere, cuplul s-a destrămat. Nadine a intentat divorţul şi s-au despărţit, fiecare dintre ei urmându-şi calea. Nadine, totuşi, nu l-a putut uita. Când a prins de veste că Dan s-a mutat aproape de graniţa dintre Franţa şi Elveţia, s-a mutat şi ea într-o zonă adiacentă; dorea ca Dani să fie mereu aproape de ea, căci îl iubise enorm… Viaţa întreagă a lui Dan Isăcescu a fost o continuă aventură. N-avea astâmpăr, era fascinat de nou şi-i plăcea riscul, era mereu pe fugă, mereu grăbit, de parcă s-ar fi născut cu un dor de ducă, la fel de nestăvilit precum cel al roţilor de tren…

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona