În iureşul acesta de schimbări pe care unii le suportă mai greu, iar alţii mai uşor, există ceva care afectează negativ atitudinea  membrilor societăţii faţă de viaţă şi de semeni. A vorbi despre preţuirea vieţii înseamnă a nu putea cuprinde în cuvinte ceea ce trebuie să estimezi, deoarece viaţa este un dar din partea providenţei pe  care trebuie să îl respectăm cu toată puterea noastră de voinţă şi credinţă şi nu în ultimul rând  de iubire.

Într-o zi, am auzit o discuţie dintre doi elevi de liceu. Un băiat şi o fată vorbeau despre un examen. Elevul sprinţar, anticipa, că el are să obţină o notă mai mare decât colega lui şi pariază pe o sută de lei, acest lucru. Fata, puţin mai iritată, i-a propus să parieze pe viaţă. Dacă ea va lua notă mai mare la examen, să moară el, iar dacă se va întâmpla invers, atunci să moară ea. Am intervenit şi i-am întrebat, dacă nu cumva li se pare că miza este prea mare, iar  concurenţa prea răutăcioasă şi egoistă? Viaţa este prea preţioasă pentru a paria pe ea chiar şi în glumă. De ce e atâta ură şi lăcomie?

Oare să ne fi absorbit cu totul dorinţele egoiste de a fi doar cei mai “tari din parcări?” Să nu ne gândim doar la interesele noastre, chiar cu preţul vieţii altora? Se spune că omul cu cât adună averi, cu atât devine mai avid de ele. Am văzut cazuri de oameni bogaţi, care aveau prea mult şi totuşi râvneau la proprietăţile altora. După ce au pornit şi ei de la o situaţie medie, au ajuns să aibă câte două, trei vile, se uită la alţii ca la nişte amărâţi şi chiar le-ar pune beţe în roate ca să nu cumva să trăiască la un nivel cât de cât uman . De ce? Din  egoism, meschinărie şi din prea mare dispreţ faţă de viaţa altuia. De ce unii se cred mai preţioşi? Nu ştiu! Poate că au uitat sau nici nu conştientizează că Dumnezeu  i-a binecuvântat cu o moştenire din partea înaintaşilor lor, sau au avut o şansă mai mare în viaţă de a urma anumite şcoli, ori, au făcut lucruri ilegale pe care le ştiu numai ei.  Dar asta nu înseamnă că sunt superiori altora, ori că le este permis de a eluda legea sau a se crede chiar nişte mici dumnezei. Să mă ierte cei cinstiţi şi demni de respect!

Am scris cu ceva timp în urmă despre felul cum se respectă viaţa, şi dreptul la ea precum şi dreptul de proprietate. M-am confruntat şi eu cu hărţuiri privind drepturile de proprietate din partea unor “oameni şcoliţi” cum se spune prin popor care intenţionat ignorau legile. Cu zâmbetul ironic în colţul gurii,susţineau în sus şi în jos că suntem doar nişte amărâţi care nu avem bani pentru procese. Îmi pare rău pentru ei, deoarece pe unii îi cunosc de o viaţă întreagă şi nu m-am aşteptat la o asemenea reacţie din partea lor, mai ales că ştiu istoria multora şi nu au cu ce să se prea laude nici ei. Pe vremea regimului trecut toţi eram simpli, însă nu toţi înţelegeau că undeva era un sâmbre de adevăr. Aveam o “parte fiecare” (aproape egală) şi cine dorea să fie frate, era, cine nu, tânja după o viaţă de huzur cu care nu ştie ce să facă acum. Atacă încoace şi încolo ca şi în “povestea lui Ion”. Se zice că se duceau mulţi la război. Cineva îl întreabă pe Ion unde se duce. “La război”- răspunde el. “Dar ce faci acolo?” “Puşc pe unu, doi.” “Dar de te-or împuşca pe tine?” Ion le  răspunde: “Dar ce au cu mine?”. Aşadar, unii împroaşcă cu noroi fără să ştie de ce, doar să atragă atenţia asupra lor, ori din spiritul de turmă sau din alte interese, desconsiderându-şi semenii  şi nici măcar nu sunt conştienţi că răutatea este o armă foarte veche şi uzată care are un recul foarte dureros.

Viaţa este, adeseori, confundată  în mod simbolic cu “crucea” cu greutăţile pe care trebuie să le ducem fiecare. Poetul George Coşbuc  susţine că: “O luptă-i viaţa; deci,  te luptă,/ Cu dragoste de ea, cu dor! /Pe seama cui? Eşti un nemernic,/ Când n-ai un ţel hotărâtor”.(“Lupta vieţii”). Această luptă, însă, trebuie dusă pe două planuri:  lepădarea de sine şi împotriva răului care acaparează pe zi ce trece tot mai mult teren in vieţile noastre, folosindu-se de egoismul uman,. De aceea Domnul Isus spune că dacă doreşte cineva să-L urmeze, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea în fiecare zi, adică nu fuga de responsabiliate şi de greutăţi este soluţia. Ci  curajul de a fi hotărât să duci o luptă dreaptă care nu poate implica niciun fel de  egoism. “O luptă pe seama tuturor”. Abia atunci poţi fii învingător!  Când te-ai întors la Dumnezeu, începi viaţa veşnică încă de aici de pe pământ. Pentru că ştii că sufletul este răscumpărat de sub puterea morţii veşnice şi că vei trăi etern alături de Creator.

Vorbind despre viaţă, ca trecere pământeană, ea este ca şi o călătorie a sufletului încorsetat în trupul nostru muritor care nu îşi găseşte liniştea şi pacea doar în prezenţa şi trăirea cu Dumnezeu.  Şi acest lucru nu este o teorie inventată de nimeni ci o realitate de care unii sunt mai puţin conştienţi sau o neagă prin comportamentul lor. Dumnezeu este sursa vieţilor noastre. Iar Domnul Isus este însăşi Viaţa atât spirituală cât şi cea carnală înveşmântate şi pline de Duhul Lui Dumnezeu fără de care am muri de tristeţe şi dezamăgire, deoarece, aici, totul este trecător. Domnul Isus prin jertfa Lui ne acordă şansa unei vieţi veşnice prin credinţa în ea, o perspectivă care nu poate decât să ne îmbucure vieţile şi să ne facă  să avem o nădăjde neînşelătoare şi fondată corect. Oare preţuim noi cu adevărat vieţile noastre? Nu ne-am născut niciunul dintre noi la întâmplare! Nu suntem aici pe pământ din hazard! Noi trăim cu un scop mult mai măreţ decât doar cel material! Ţinta noastră este să devenim răscumpăraţi de sub puterea păcatelor şi a morţii şi să moştenim împărăţia cerurilor. Dumnezeu atât de mult a preţuit lumea, încât a dat pe sigurul Său Fiu ca să moară pentru noi. Vedeţi, cu ce preţ mare am fost răscumpăraţi? Şi cât de uşor ne dspreţuim noi unii pe alţii, fără să ne gândim prin prisma lui Dumnezeu! Şi pentru că Dumnezeu ne-a arătat o dragoste atât de mare şi ne preţuieşte atât de mult nu i se cuvine Lui toată lauda şi mulţumirea noastră în locul unei detaşări şi rebeliuni? Vieţile noastre sunt scumpe în ochii Creatorului nostru şi de aceea trebuie să o respectăm şi să o dăruim Lui ca să putem avea în felul acestea un nou sistem de valori şi să avem caracterul cristic fără de care nu ne putem preţui viaţa (inclusiv a celor din jur) şi nu ne putem bucura cu adevărat de ea.

Mariana Glodici, Cluj Napoca, 31 martie 2014