După ’90, o lume întreagă era îngrozită de imaginile filmate în orfelinatele româneşti. Lupta cu bolile psihice şi handicapul fizic al celor izolaţi în centrele de stat continuă şi astăzi. Autorităţile încearcă să îi scoată pe copiii din centre şi să îi plaseze în familii. Din păcate, pentru părinţii de ocazie, micuţii cu dizabilităţi sunt doar surse de bani. Mihai Rădulescu spune povestea copiilor nimănui, a celor care nu vor şti niciodată ce înseamnă „acasă”.
Tot plângeam când m-am întors, nu îmi mai plăcea nimica din instituţii, tot îmi venea să fug din cămin. Mi-a fost foarte greu să mă acomodez. Şi până la urmă, am fugit! povesteşte Elisabeta.
Ea este astăzi o tânără care lucrează în conducerea unei asociaţii de autoreprezentare a persoanelor cu dizabilităţi. Deşi au trecut ani buni de-atunci, nu poate uita şocul întoarcerii într-un centru de plasament, după doar câteva luni petrecute în grija unei familii. A fost experienţa cea mai traumatizantă pentru copilul de la acea vreme, dintr-o lunga serie. A schimbat 8 centre de plasament până la vârsta de 23 de ani. Din păcate, în România sunt mulţi copii care continuă să fie plimbaţi dintr-un loc în altul, uneori la sute de kilometri distanţă.
Andrei trăieşte acum într-un centru din Baia Mare, după un lung traseu prin judeţul vecin, Satu Mare.
În 2004, era luat în grijă de un asistent maternal profesionist. În 2010, asistentul maternal cere concediu fără plată, iar copilul ajunge la un alt asistent maternal. Urmează, în 2011, o altă mamă temporară. Renunţă şi ea pentru că pleacă să îngrijească bătrâni în Italia, după cum povestesc vecinii.
Pentru îngrijirea unui copil, pe lângă alocaţia acestuia, un asistent maternal primeşte 1.306 lei lunar. Pentru un copil cu dizabilităţi, suma creşte la 1.528 de lei pe lună.
În noiembrie 2011, Andrei a ajuns în casa mamei adevărate. Nu pentru mult timp, întrucât vecinii anunţă la 112 că băiatul este neîngrijit, nehrănit şi lăsat singur în casă. Urmează un alt asistent maternal, iar apoi o casă de tip familial.
Aceşti copii nu pot stabili o relaţie de ataşament securizantă, nu au persoane de referinţă, nu au repere. Aşa apar izolarea, depresia, agresivitatea, comportamentul anti-social, confirmă Raluca Ical, psiholog.
Aşadar, copii cu mai multe mame şi, de fapt, cu niciuna. Pe ei îi întreabă cineva unde şi cu cine vor să stea? Autorităţile spun că legea le asigură acest drept, ONG-urile constată însă că, în realitate, nu se întâmplă aşa.
Reprezentantul legal e consultat şi implicat în toate măsurile care se iau vizavi de copii. Ajungem la instanţă doar atunci când părinţii nu sunt de acord şi comisia nu poate dispune plasamentul, spune Cristina Cuculaş, şef-serviciu Ministerul Muncii.
„Noi am întâlnit situaţii în care copii cu dizabilităţi fizice nu au fost ascultaţi doar pentru că aveau încadrare în grad de handicap grav”, vine replica din partea Georgianei Pascu, şef de proiect Centrul pentru Resurse Juridice.
Potrivit Georgianei Pascu, legea actuală permite un conflict de interese, întrucât instituţia responsabilă de îngrijirea copilului, centrul de plasament, este şi cea care acţionează ca părinte al acestuia.
În mod cert, dacă ar putea să aleagă, copiii ar opta pentru viaţă în comunitate. Este şi obiectivul declarat al strategiei derulate de autorităţi.
Este important ca, în următorii ani, adică în perioada 2014 – 2020, să ajungem la 70-80% dezinstituţionalizarea persoanelor cu dizabilităţi, susţine Iulian Aldea, director DPPD, Ministerul Muncii.
Sună bine în teorie. În practică, însă, obiectivul se dovedeşte dificil de atins pentru că nu sunt destui asistenţi maternali calificaţi.
