Cu puțin timp în urmă am primit prin poștă ultima carte a scriitorului Gavril Ciuban, cu un titlu oarecum neobișnuit, ”Al Vaserului”, apărută în acest an la Editura Grinta. Eram internat în spital când poetul m-a anunțat că mi-a trimis volumul, fapta lui bucurându-mă deosebit. În gând mi-am promis ca imediat după ce voi ajunge acasă să citesc și să scriu despre carte, mai ales că Ciuban este unul dintre puținii autori maramureșeni pe care îl prețuiesc foarte mult.

Zilele trecute am vorbit la telefon cu autorul, printre altele întrebându-l dacă nu cumva volumul acesta este un semnal că a început izolarea voită față de lumea literară din afara Vișeului, ceea ce, după părerea mea, ar fi în defavoarea lui. A râs puțin, după care mi-a spus: ”Dimpotrivă, stai să vezi ce urmează în volumul al doilea, că nu mă opresc aici. Nu poate fi vorba de izolare dacă încerc să vorbesc pe limba mea despre acest ținut mirific pe care îl cunosc în amănunt și la care țin enorm să-l prezint și altora”.

M-am liniștit auzindu-l pe Ciuban. Până la urmă William Faulkner, romancierul american cel mai drag mie, și-a imaginat ținutul Yoknopatawpha , căruia i-a construit prin scrisul său un prezent fabulos ce s-a transformat apoi în eternitate. Laureatul Premiului Nobel (1949) spunea că a descoperit că merită să scrie despre măruntul său petic de glie natală și că nu va trăi îndeajuns ca să termine tot ce se poate scrie despre el. Și când te gândești că a reușit să impună pe harta lumilor posibile Yoknopatawpha, după ce a avut un vis în care a văzut un timbru emis de poșta din acel ținut imaginar.

Gavril Ciuban nu trebuie să-și imagineze sau să viseze ținutul Vaserului, pentru că el a trăit toată viața aici, îndrăgindu-l pentru veșnicie, motiv pentru care a început să-l facă subiect al cântărilor sale lirice. Fiu de pădurar, și-a petrecut copilăria prin codri din apropiere, a lucrat apoi la un centru de recoltare a fructelor de pe Vaser, un spațiu care își va pune amprenta definitiv pe viitoarea lui creație literară.

Chiar la începutul cărții, într-un fel de prolog, poetul fixează itinerarul și sursele de care se va folosi pentru a ne face cât mai încântătoare călătoria pe Vaser: ”Călăuză mi-i Annabel Lee și nu-i fericire mai mare pieptiș să luăm povârnișuri/ cascade păduri ce-ar fi putut să fie. Pe stânca din Comanul Mic/ izvorăsc reginele flori – cu colțuri zburătoare în nori furioși. Vegheate/ de-mpletitele viperi în cunună de laur. Mai înainte (am uitat să vă arăt)/ întunecatul surâs al pârâului din Preluca cu Tei. Peste/ ale lui vinișoare albastre se cațără noaptea razele lunii și-și beau/ topite de dor viețile veșnice precum li s-au dat. La clipa cea iute/ a noastră e de îngenuncheat”. Sunt aici câteva construcții de o frumusețe aparte: pieptiș să luăm povârnișuri, cascade păduri ce-ar fi putut să fie, împletitele viperi în cunună de laur, colțuri zburătoare în nori furioși, se cațără noaptea razele lunii.

Cum arată o zi obișnuită pe Valea Vaserului, cum trece vremea oamenilor ce-și duc traiul prin pădurile nesfârșite cândva, ce fac, ce probleme îi frământă? Aflăm dintr-un poem dedicat regretatului poet și filosof  Vasile Latiș, bun prieten al autorului, din care citez doar fragmentul final: ”Ana de la Catarama/ mai are doi kilometri până la pensie. Picherul/ nici atâta/. Au iernat laolaltă o viață tot privind/ prin fereastra închipuirii/ cum le cresc întruna crucile/ din mormintele lor tinere. (fantastic vers – n.a.)/ Se știu din prima/ Românie. Când soarele fumega printre scutece/ scrumite/ sosea tușind locomotiva cu aburi ca barba/ lui Fidel Castro. Din tender/ frânarul Danciuc/ le aruncă învelită în Muncitorul Forestier/ ruda de salam atacat de gâze cofa de lapte acru/ sticluța de horticoniac numai pe jumătate/ – spirt sanitar în ghimbere de munte – bun/ la rânză./ Între ei mârâie viscolul ca un puhoi de vulpi/ alpine”.

Da, Gavril Ciuban e un poet interesant și deopotrivă valoros. Am impresia că a publicat cam tot ce a scris de-a lungul vieții. El face parte din rândul celor care șlefuiesc cuvintele până ce capătă strălucirea dorită, altfel nu sunt de acord să le expună privitorilor. Tot ce a scris a fost întors pe dos de nenumărate ori, a tăiat, a adăugat, a potrivit cuvintele cu migală și pricepere, până au primit forma și sensul cuvenit. Așa procedează marii scriitori. Meditează îndelung înainte de a da tiparului și apoi librăriilor producțiile literare. De regulă, spații mari de vreme se așează între aparițiile a două volume, ca ele să nu se ajungă din urmă. Când vorbim despre poezie trebuie să ne gândim automat la aspectul migălos al creației, nicidecum la dezinvoltura cu care se laudă diverși autori prezenți și de două ori pe an pe facturile fiscale ale editurilor.

De regulă, poeții adevărați mor tineri. Nu mă refer neaparat la dispariția fizică, ci la moartea creației. Îmi vin în minte Eminescu, Labiș, Rimbaud, Edgar Allan Poe, Pușkin, Verlaine, Baudelaire și mulți mulți alții, care au încheiat cu poezia, într-un fel sau altul, până pe la 35-40 de ani, unii chiar mai devreme. Sigur că sunt creatori de excepție,  deosebiți, cărora inspirația nu le-a fost alterată de trecerea timpului, dimpotrivă. Cei din prima categorie, după ce sunt părăsiți de inspirație, mimează pe teme date, încercând să se păcălească pe ei și pe cititori. Speculația este lesne observabilă de către cei avizați, creația ne fiind o îndeletnicire ca oricare alta. Fără să-și dea seama, autori cândva promițători sau chiar afirmați, sfârșesc prin a fi niște ratați ai versului, producțiile ulterioare așezând patina și rugina pe cele din tinerețe.

Gavril Ciuban e un poet ajuns la maturitatea creației. Nu știu cum și dacă va evolua de aici înainte. Sincer, nici nu mai are importanță ce va face, pentru că are cu ce se prezenta la Judecata de Apoi a poeților. Creația lui este învăluită într-o tristețe superioară, specifică poeților veritabili, care preferă să nu plângă la fiecare obstacol pe care viața îl așează în cale, ci numai să râdă, să privească cu ironie disperarea. El are desprinderea de a folosi cuvinte banale, uzuale, resemnate, lipsite de orice strălucire pe care le adună laolaltă, reușind să scoată un efect lexical zguduitor de multe ori.

Ilustrativă în acest sens îmi pare a fi reușita poezea Câtă depărtare de codru! așezată, strategic, chiar la finalul volumului, pe care o reproduc în totalitate:

Prin țeava cuvântului/ ștearsă de-atâtea priviri/ o fântână cu ghinturi/ bade Ciubane/ îmi pare suind./ Ar mai fi și-o lumină/ în formă de sârmă ghimpată/ sau de păsări în șir indian mărșăluind./ S-ar zări de-nlăuntru am rămâne/ cum vin pustiuri în cete primare/ vânătorii zilei de mâine…/ însă noi dereticăm pe afară/ prin destinele noastre cam în etate/ și-n graba iubirii sub lună/ în cantonul Bardău/ cutreieră iarna în haine vărgate./ Și-ar rămâne-un izvor clandestin întrerupt în urcuș de o ploapă/ precum în cătușe seva/ patrulează-n tulpini/ surpându-se-n cercuri/ și-ar rămâne și-o groapă…/ De curând m-am mutat/ într-o vârstă fără vecini/ cât un tren încărcat cu muniții/ și tras de asini/ aud că ți-e viața bade Ciubane.

Ce să mai spun? Nimic, asemenea versuri te lasă fără cuvinte. Aștept cu interes continuarea poveștii, convins după lectura acestui volum că badea Ciuban nu se izolează în tărâmul mirific al Vaserului, ci scoate la lumină nestematele ținutului său.

Grigore Ciascai