Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; Nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa. În orice cetate sau sat veţi intra, cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi. Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: „Pace casei acesteia”. Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi. Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia. (Matei 10, 9-15)

Când Domnul Iisus Hristos şi-a ales doisprezece ucenici, această alegere a fost una care a răspuns misiunii Lui şi dorinţei lor. În jurul Său erau mulţi, însă doar asupra celor doisprezece s-a oprit Mântuitorul. El a privit în inimile lor şi a ştiut felul de a fi al fiecăruia.

Ne putem întreba: A ştiut că unul din ucenici Îl va trăda? Cu siguranţă că da! Dar cu inima de Părinte fiind, a aşteptat întoarcerea „vânzătorului”.

Noi, cei de astăzi, suntem urmaşi şi ucenici ai Domnului Hristos şi fiecare trebuie să aibă devotamentul şi spiritul de sacrificiu al Apostolilor. Lor li s-a dat puterea de a binecuvânta casa în care vor fi primiţi; noi prin faptele noastre să binecuvântăm şi să aducem pace măcar în casele noastre. Un cuvânt bun şi înţelept face mai mult decât cel mai valoros diamant.

Prin cuvinte, Mântuitorul a mângâiat, a încurajat şi a vindecat! Sfântul Antonie cel Mare aşa ne învaţă: „Viaţa şi moartea mea depind de ceilalți. Dacă l-am câştigat pe aproapele meu, L-am câștigat şi pe Dumnezeu”. (Pr. Dumitru Păduraru)