Domnule preşedinte Johannis, vă scriu din nou tot cu amărăciune, tot cu dezamăgire. Aş vrea să vă înţeleg, dacă tot v-am votat şi am crezut, cum au făcut-o mulţi la fel ca mine, că facem România bine. Aflu, domnule preşedinte, că aţi decorat un şpăgar nenorocit. Aşa le spunem noi doctorilor care ne lasă să trăim doar pentru un pumn de bani. Noi, ăia care muncim până ne îmbolnăvim. Noi, ăia care cotizăm, lună de lună, la un buget de sănătate jefuit. Noi, ăia care întindem cozile umilinţei la cabinetele unor medici scârbiţi de propriul sistem. Noi, ăia care ne cumpărăm vieţile cu plicuri cu bani îndesate în buzunarele halatelor albe.
Mă întreb, domnule preşedinte, ce aţi simţi dacă aţi avea un copil bolnav şi aţi ajunge cu el la mâna unui individ cu patalama de doctor şi apucături de infractor? Ce aţi simţi să vi se ceară nişte bani în schimbul vieţii lui? Cât ar conta, atunci, domnule preşedinte, toate diplomele agăţate pe pereţi, toate premiile de excelenţă cumpărate şi alea sau nu, toate hârţoagele pentru „merite deosebite şi profesionalism” ale unui doctor vândut pe câţiva lei?
Aflu şi mai dezamăgită, domnule preşedinte, că pentru jignirea pe care ne-aţi adus-o unora dintre noi, de a oferi Ordinul Meritul Sanitar în grad de Cavaler unui medic prins în flagrant în timp ce storcea bani de la nişte părinţi îngenuncheaţi în faţa suferinţei copilului lor, credeţi că n-aveţi nicio vină. Că legea nu vă obligă să verificaţi cazierele celor pe care îi decoraţi în numele nostru, al acelora care chiar vrem să facem România bine. Că alţii sunt de vină, că alţii v-au propus pe cine să decoraţi. Citind, domnule preşedinte, toate explicaţiile ilogice şi nedemne ale unei Administraţii Prezidenţiale încremenite în limbaj de lemn, încremenite în mentalităţi depăşite, mă întreb dacă aici doar legea trebuia să vă oblige. Sau, nu cumva, doar bunul-simţ.
Mă întreb, domnule preşedinte, când v-aţi gândit cu adevărat ultima oară la noi. Când v-aţi gândit la noi, cei mulţi, care am plâns pentru morţii din Apuseni. Îi ţineţi minte? Sufletele acelea îngheţate în munţi, pentru care nu va plăti niciodată nimeni. Când v-aţi gândit ultima oară la noi, cei care ne-am revoltat de unii singuri, atunci când o bunică de 80 de ani a fost lăsată să moară de frig, pe un câmp din Braşov, de un sistem medical criminal. Când v-aţi gândit ultima oară la noi, cei care am urlat în tăcere pentru copila de patru ani moartă de-o banală laringită pe patul spitalului din Huşi, o morgă pentru vii.
Mă întreb, domnule preşedinte, când aţi simţit ultima oară ca noi, cei mulţi, cum vă inundă toată disperarea vărsată în Siutghiol. Disperarea acelor suflete pentru care nu am putut face nimic. Când aţi înghiţit ultima oară ca noi, domnule preşedinte, toată umilinţa unor doctori şpăgari de la Vaslui, pentru care bolnavele pe care le jefuiau erau „proaste, scroafe şi vaci”, iar copiii erau nişte „draci”.
Mă întreb, domnule preşedinte, când aţi ajuns ultima oară ca noi într-un spital abandonat de doctori, ca și cel de la Bârlad. Când aţi suferit ultima oară ca noi pe-un pat ruginit, într-un salon la care nu ajunge niciodată fără bani vreun zeu în halat alb. Când aţi ieşit în lacrimi, domnule preşedinte, ultima oară ca noi, pe uşa unui spital-lagăr, în care laşi în urmă, în mâinile nimănui, cea mai iubită fiinţă care ţi-a fost lăsată în lumea asta. Când aţi auzit, domnule preşedinte, ultima oară ca noi: „Nu sunt bani! Nu avem personal! Doar Dumnezeu vă mai poate salva! Nu vă convine, duceţi-vă la cabinete private!”?
Mă întreb, domnule preşedinte… Mă întreb şi cred din ce în ce mai mult că n-aţi fost niciodată, cu adevărat, ca unul dintre noi. Ca și cei care au crezut naiv că şi-au luat ţara înapoi.
P.S. „În România Lucrului Bine Făcut, pacientul va fi cu adevărat în centrul sistemului, va ştii clar care îi sunt drepturile, ce servicii primeşte pentru ceea ce plăteşte. Regulile jocului trebuie schimbate profund”. Mai ţineţi minte, domnule preşedinte? Sunt cuvintele dumneavoastră din „Jurnalul de Campanie”, pe care ni l-aţi prezentat în noiembrie, atunci când ne-aţi cerut să vă votăm. Sunt cuvintele dumneavoastră din proiectul „Investiţia în sănătate – o investiţie în viitor”.
Mă întreb, domnule preşedinte, despre care viitor ne vorbeaţi atunci, dacă nici după şase luni nu aţi găsit printre milioanele de români minunaţi care iubesc ţara asta, care muncesc cu adevărat în ţara asta, care aleg calea străinătăţii pentru un dram de siguranţă, care vor să schimbe în bine România noastră, măcar unul demn să vă fie consilier pe probleme de sănătate. Măcar unul demn care să vă fie consilier pe probleme de educaţie.
Cu siguranţă cele două sisteme dezastruoase care au îmbolnăvit şi îndobitocit, atâţia ani, poporul ăsta blestemat. Şi, poate, în felul ăsta, aţi reuşi cu adevărat să ne cunoaşteţi. Să ne înţelegeţi. Să fiţi ca unul dintre noi.
