Să ne iubim patria care-ncotro ! Sau dulce ca mierea e leul patriei, bănuţul văduvei, de fapt ! Andrei Pleşu, Emil Hurezeanu, George Cristian Maior şi Adrian Cioroianu joacă în semifinalele carierismului românesc şi fiecare are şansele lui să câştige finala.

Deşi nu a fost încă nominalizat oficial, doar Ion Cristoiu şi Mugur Ciuvică au răspândit ştirea, Andrei Pleşu pleacă favorit într-o asemenea competiţie. Un fel de Serena Williams fără veritabil challenger al sinecurismului băştinaş. Vom analiza totuşi în continuare şansele fiecăruia.

„Nu te întreba ce poate face ţara ta pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţara ta !” – este celebra zicere a lui John F. Kennedy, împuşcat ticălos la Dallas de conaţionalii săi. Cei patru crai de la Răsărit au dat cu talent la întors faimosul îndemn, şi asta nu de ieri, de azi : nu te întreba ce poţi face tu pentru România, întreabă-te ce poate face România pentru tine ! Sau să ne iubim ţara din Capitale mari : Paris, Berlin, Washington şi Paris din nou.

Emil Hurezeanu a interpretat personal şi în folos propriu o altă zicere foarte cunoscută a lui John F. Kennedy şi vreo cincisprezece ani şi-a zis : sunt un münchenez ! (şi nu un Münchhausen, cum ar fi fost, poate, mai potrivit). A luptat de acolo cu vorbele împotriva guvernelor legale dar detestate ale ţării sale de origine, plătit fiind de contribuabilul american. Acum poate spune, graţie sibianului Klaus Johannis, în sfârşit, ca acelaşi John F. Kennedy : „Ich bin ein Berliner !” Din generaţia noastră literară, generaţia ’80, care are deja o lungă serie de dispăruţi prematur (vezi lista de pe blogul lui Vasile Gogea), Emil Hurezeanu a fost de departe cel mai carierist. Încearcă să-l egaleze doar Mircea Cărtărescu, şi el generaţie ’80, candidatul nostru de serviciu la un premiu Nobel urmărit încrâncenat ca o Fata Morgana.

În vreme ce mulţi dintre colegii săi de generaţie, de destule ori mai talentaţi şi mai substanţiali decât el, primeau repartiţii la ţară, în vreun sat uitat de Dumnezeu, Emil Hurezeanu a reuşit să-şi repartizeze prin revista Echinox din Cluj, după câteva peripeţii prin Alba şi pe la Mediaş, o bursă Herder la Viena şi un post, cel mai bun, cel mai bine plătit, obţinut de cineva din deja numita generaţie, generaţie pe care mai mult a profitat-o decât a servit-o, de redactor la Radio Europa Liberă, la München, Republica Federală Germania. Şi asta deşi nu avea nici o pregătire cât de cât serioasă de ziarist.

Cu excepţia frecventării redacţiei Echinox, redacţie care a fost nu întâmplător o foarte bună „pepinieră” de cadre, inclusiv în diplomaţie. Straniu pentru toţi comentatorii e că până în luna martie a anului curent, şi asta de peste treizeci de ani, Emil Hurezeanu nu a găsit de cuviinţă să-şi ceară înapoi umila cetăţenie română. Dar neortodoxul Klaus Johannis nu se împiedică de asemenea detalii depăşite. Prietenii înainte de orice ! Cunoaşte oare Klaus Johannis superbul cântec al lui Georges Brassens „Les Copains d’abord” ? Bună şi amărâta de cetăţenie română dacă îţi aduce o ambasadă la Berlin…

Andrei Pleşu este, la rândul său, în linia obişnuită. După ce a fost secretar de partid la Institutul de Istoria Artei, în Partidul Comunist, bineînţeles, în care a intrat presto la 19 ani şi de unde a fost exclus mişeleşte de Elena Ceauşescu pentru „Meditaţia transcendentală” (o formă mascată de recrutare a unui serviciu străin, cel britanic în speţă), a fost în slujba statului român de mai multe ori.

Sau mai degrabă invers : statul român a fost în slujba lui Andrei Pleşu de câte ori acesta a avut nevoie de el. Ziaristul Victor Roncea a inventat o formulă pentru prietenul de-o viaţă al lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu – „profitorul tuturor regimurilor” –, formulă de la care i s-a şi tras un proces, pe care, din fericire pentru adevărul istoric şi pentru ziarist, l-a câştigat. Andrei Pleşu a fost pe rând : ministrul Culturii sub primul Ion Iliescu, imediat după Evenimente, ministru de Externe sub Emil Constantinescu, secretar de stat la CNSAS sub Ion Iliescu al treilea sau al patrulea, consilier de politică externă la Cotroceni, în 2005, sub Traian Băsescu. Ar mai fi ceva de adăugat ? Mai avem, poate, de văzut ce se va întâmpla cu batalioanele de „dilematici” şi de „adevăraţi” (de la adevărul.ro – Pravda), rămase fără îndrumările „fermecătorului” maestru. Dar deocamdată Sfinxul de la Cotroceni nu s-a exprimat, copiii de suflet ai lui Pleşu mai pot spera să-l păstreze lângă ei.

Încă tânărul carierist Adrian Cioroianu a fost deja un foarte contestat ministru de Externe. A rămas în anale gafa făcută cu regele Spaniei, Juan Carlos : „Good point, good point !” Într-o emisiune TV, ministrul Cioroianu a sugerat că România ar trebui să cumpere pământ în deşertul egiptean pentru a avea unde să-i deporteze, în batalioane disciplinare, pe cei care comit fapte asemănătoare cu cele de care se făcuse vinovat nefericitul rom Romulus Mailat în Italia. Dar lista gafelor lui Cioroianu e lungă, o poate găsi oricine cu uşurinţă pe Net – ca un făcut, mai toate gafele au o coloratură antioccidentală.

La fel cum i-am cunoscut, i-am intersectat pe Emil Hurezeanu şi Andei Pleşu, l-am întâlnit şi pe subţirele (inconsistentul) profesor de istorie Adrian Cioroianu. Tânăr-tânăr, inconsistent-inconsistent, dar deja Gheorghe ! Cioroianu este, nu se prea ştie de ce, decanul Facultăţii de Istorie de la Universitate. Şi studenţii săi vor rămâne fără profesor. Nici o pagubă. Profesorul s-a dus doar la un trai mai bun. Pentru autorul acestor rânduri rămâne antologică o cafea pe care am „servit-o” împreună într-o cafenea de pe bulevardul Lascăr Catargiu, când, şocant, tânărul Cioroianu m-a invitat să mergem împreună la biroul lui Theodor Stolojan (care m-ar fi apreciat !), că ne poate face miniştri pe amândoi. A mers singur şi se vede treaba că străvechiul colaborator de la Finanţe, Theodor Stolojan, putea face miniştri !

Pe George Cristian Maior nu am avut onoarea să-l cunosc personal. Dimensiunea sa intelectuală e clară pentru toată lumea : autor de prefeţe căznite ale unor cărţi pe care uneori le şi semnează ca autor deplin, plus interviuri binişor deraiate. E limpede însă că el iubea America încă înainte de 1989, prin tatăl său. În ceea ce-l priveşte mai avem doar o întrebare (senatorul Valer Marian i-a întocmit două fişe destul de lămuritoare, care merg până la străbunic : „Străbunicul său din partea tatălui a fost de etnie maghiară, având numele Carol Major (se citeşte Moior) şi fiind învăţător la şcoala primară din comuna Dăbâca din judeţul Cluj (întâmplător comuna mea natală).

În timpul regimului de ocupaţie horthisto-fascistă a Nord-Vestului Transilvaniei, acesta s-a remarcat printr-o duritate extremă faţa de copiii români care nu ştiau să scrie şi să citească în limba maghiară, fapt firesc în condiţiile în care s-au născut după Unirea Transilvaniei cu România. Învăţătorul Major îi sancţiona inclusiv pe cei care cunoşteau cât de cât limba maghiară, dar nu se exprimau cu accentul specific. Conform unor localnici, a ajuns până acolo încât pe unii copii i-a pedepsit punându-i în jug”).

Poate un fost şef de serviciu secret important, SRI, să fie trimis în străinătate, ca ambasador, adică rezident permanent, în calea tuturor riscurilor de pierdere de secrete ale ţării sale ? Sau George Maior nu a fost decât o „momâie” pusă în geam pe post de şef de serviciu secret, în fapt doar PR-ul principal al acestuia, şi deci nu deţine nici un secret al ţării sale ? Astfel, în calitatea sa mai modestă de piarist, de dragoman (interpret, traducător), poate să-şi servească ţara şi în străinătate. Şi încă într-o ţară prietenă, SUA. Cei mai răutăcioşi dintre cunoscători spun deja că, la fel ca în cazul tatălui său, nu e clar ce ţară va servi George Maior : SUA sau România ?

Prin asemenea numiri, Klaus Johannis ne arată ce înţelege prin diplomaţie. Diplomaţii nu sunt pentru el nişte foarte buni economişti, specializaţi în comerţ, vânzători de produse româneşti peste hotare, constructori de relaţii în interesul ţării pe care o reprezintă. Sunt doar nişte personaje decorative, eventual retorice, demult preformatate.

Încremenit în teoriile tinereţii sale de la începutul anilor ’90, Johannis crede că imaginea e totul. O imagine care costă foarte mult şi nu aduce, de fapt, nimic la schimb. Imagine care ar trebui să ţină loc şi pe mai departe de viaţă economică şi chiar de realitate. Acesta pare a fi, la urma urmei, şi profilul noului preşedinte de la Bucureşti.

Petru Romoşan