Când comentează politica, oamenii au ciudata şi nefasta tendinţă de a închide cu forţa ochii raţiunii. Nu contează faptele, ci voinţa individului de a avea dreptate. Chiar dacă rezultatul e catastrofal, situaţiunea se împute şi moare capra proprie, important e să poţi roti ochii în cap, decretând, cu o voce funebră: „Vedeţi? V-am spus eu“.
Aici, se pare, noi, românii, am luat-o binişor înaintea celorlalte naţii. Bucuria de a fi martor al răului, al falimentului, al dezastrului nu poate fi întrecută de nimeni altcineva. Constat asta pornind de la o prostie lansată de primul ministru, cu un aer doct, sacerdotal şi glumeţ(!): ”1. Uniunea Social Liberala a promis premier de la PSD şi preşedinte de la PNL şi ne-am ţinut de cuvânt! 2. Am promis «Băsescu şi Udrea la închisoare». Parţial realizat!”
Să recunoaştem, e o prostie cu pretenţie de banc. Dacă mă uit la punctul unu, nu înţeleg de ce a mai fost nevoie de campania electorală, plină de calomnii grosolane? Dacă mă uit la cel de-al doilea, nu înţeleg cine împarte dreptatea, politicienii sau Justiţia? E drept, prostia nu doare, numai că n-are ce căuta, teoretic, la Palatul Victoria.
De aici până la furie, pandalii, urlete şi istericale nu a fost decât un pas. Obişnuiţi să se uite în gura politicienilor ca la Mecca sau ca la sfintele moaşte, comentatorii s-au împărţit în două tabere şi au pornit gâlceava. Unii exultă precum v-am descris mai sus. ”Ştiam eu, sunt pe-o mână! Români, treziţi-vă, am fost trădaţi! Ascuţiţi-vă topoarele, luaţi furca din debara şi la atac! Acum, ori niciodată!”
Alţii, nici prea diferiţi, nici prea răsăriţi la minte, au băgat nasu-n pământ. ”Aoleu, te pomeneşti că împărţim totul cu fraierii ăştia de liberali. Să vezi că scade rata profitului! Domne, eu nu dau de-i al meu nimănui, mai bine mor!” Şi totul vine, cum bine spunea deunăzi Ioana Lupea, de la schimbarea generală de paradigmă în viaţa noastră politică. Nu liderii sunt aceia chemaţi să facă lumină şi să pună lucrurile la punct, că asta chiar ar însemna o catastrofă naţională, ci instituţiile abilitate, conform atribuţiilor constituţionale.
Problema publicului, obişnuit ani de-a rândul cu luptele sângeroase de cocoşi, e că lipseşte confruntarea. ”De ce nu-l demite Johannis pe Ponta? De ce nu vine opoziţia la guvernare? Ehei, dacă eram eu la Cotroceni, spulberam Parlamentul”. Ciudată normalitate îşi imaginează unii. Normalitatea în care ei, singuri, sunt alfa, omega şi buricul naţiei. Sindromul unui Ceauşescu mai înţelept, dar la fel de autoritar, pluteşte deasupra apelor.
Căci nu e vorba de asta, acum în România, de bătălie politică, de supremaţie, de împărţire a resurselor, ci de o cale prin care atât dreapta, dar şi stânga, aflate la butoane, să guverneze responsabil. A atrage la căruţă UNPR, PPDD, UDMR şi tot felul de fugari buni la şantajat, la pretins, la împărţit e veşnicul început al sfârşitului.
Mai mult, forţarea trădărilor şi acceptarea lor ca modus vivendi (Vanghelie, în frunte cu neobositul Geoană) spulberă orice urmă de responsabilitate. E foarte deprimantă negarea înverşunată a democraţiei.
”Să-l ia dracu’ de popor prost”. Şi nimeni nu pare să-şi dea seama că avem nevoie ca de aer şi de preşedinte, şi de premier, şi de instituţii funcţionale. Cu glumiţa lui nefericită, Victor Ponta a mai băgat o dată băţul prin gard, iar câinii războiului latră până răguşesc.
Florin Iaru
