O cucoană agitată ca o ciocănitoare ia parlamentarii la Doamne apără şi trei-păzeşte. Unii o privesc cu nesaţ, fericiţi că o pot vedea cum le sare în ochi, cum dă cu ei de pereţi şi cum îi amuţeşte în potopul de ocări. Adevărul este că duduia este doar mai performantă şi poate un pic mai nefericită.
De multă vreme luatul parlamentarilor la ţintă este un sport naţional. Nu cred că mai există un român care să nu chibiţeze niţel pe seama politicii şi care să nu peroreze despre ”hoţii de parlamentari”, despre ”proştii ăia de parlamentari”, despre ”corupţia din Parlament”, despre ”legile cretine” ş.a.m.d.
Distracţia reporterilor de televiziune este maximă atunci când găsesc un parlamentar picotind sau când îl prind că se uită pe nişte imagini deocheate. Greşelile de gramatică sunt reluate de nenumărate ori, scriptul discursurilor şchioape este încercuit cu roşu iar cheltuielile parlamentarilor şi ale instituţiei sunt purecate până la hârtia igienică. Şi că nu ştiu ce au făcut cu maşinile vechi, cu neamurile, cu amantele, că nu vin la serviciu în ziua de întâlnire cu alegătorii, că au salarii nesimţite, că pun pile, că au idei cretine, că sunt cocoşaţi de interese personale şi nepăsători la durerile ţării.
Ce mai, nişte nesimţiţi, strigă ţara care nu se recunoaşte în dânşii. Ce mai, România are o populaţie de sfinţi şi de academicieni şi o presă alcătuită numai din dudui şi ţângălăi cu doctorate şi masterate, pe lângă care cei trimişi în Parlament de milioanele de alegătorii nu sunt decât proştii-proştilor şi hoţii-hoţilor. Au salarii nesimţite şi acum vor pensii nesimţite (deşi jurnalistele şi moderatoarele care au sărit pe ei ca nişte cloşti înfuriate au între de două ori şi cinci ori salariul de parlamentar).
Un cor isteric urlă de ani şi ani împotriva oamenilor care ajung să ocupe un scaun de deputat sau de senator. Că sunt mulţi, că sunt nesătui, că sunt ca lăcustele şi mega-inculţi. Cam tot ce e mai rău în societatea românească plus zona Balcanilor s-a strâns în Casa Poporului şi a fost lipit pe fruntea parlamentarilor.
În această campanie anti-parlament, în competiţia asta nebună de golit găleţi cu zoaie pe faţa celor care fac legi, Traian Băsescu a fost cap de haită. El s-a fotografiat cu măturoiul în braţe, declarându-se campionul şi comandantul mişcării de deratizare a instituţiei. Hoţul-hoţilor din România (în sensul de şmecherul-şmecherilor până la închiderea unor dosare) a băgat damf în mişcarea împotriva parlamentarilor şi s-a aşezat în fruntea ei. Să fi făcut asta din incultură politică sau dintr-o strategie abilă sub care s-a ascuns cruzimea-i bine cunoscută?
Nu cumva şi-a luat mătura pe post de steag pentru a-i băga în sperieţi pe aleşi şi pentru a se proteja de o lupă mare a Parlamentului aşezată deasupra plăcii turnante a afacerilor dubioase din România ultimilor zece ani? Eu aşa cred! Şi în bună parte, cu ajutorul unei prese isterice, supuse şi inculte, a izbutit. A transformat Parlamentul României în cea mai hulită instituţie a ţării noastre. Tot românul se socoate îndreptăţit să pună umărul şi vorba la dărâmarea ei, să-şi înjure legislatorii sau să scuipe către dânşii. Tot jurnalistul socoate că parlamentarul poate fi tratat cu prezumţia de prostie, în vreme ce omul de afaceri, cu prezumţia de hoţie. Şi nu la sfârşit, politicianul cu prezumţia de minciună generalizată, inclusiv în somn.
Cine mai rămâne curat, pe care să ne putem baza? Cetăţeanul care de regulă n-a văzut şi nu se bagă şi ziaristul care de regulă ştie de toate, nu înţelege nimic şi munceşte la privat şi nu este obligat să dea socoteală nici de bani, nici de dezastrul pe care îl generează.
Sârguinţa cu care populaţia României se înghesuie să îşi acuze parlamentarii şi să minimalizeze instituţia mă sperie. Este chiar dovada imaturităţii noastre civice şi politice. Dacă şi baba din colţ şi crainica de televiziune au idei mai bune decât aleşii poporului (socotiţi mai proşti decât chiar cei care i-au votat), nu ne rămâne decât să ne pregătim de o republică ghidonată de moderatoare şi marinari, flancaţi de bocitoare de profesie.
Cornel Nistorescu