Până la urmă a fost o victorie importantă în sferturile de finală ale Ligii Campionilor, nu una oarecare. Că am obținut-o cu greutate și cu chin, e foarte adevărat. Dar a învinge fără oboseală e sinonim cu a triumfa fără glorie.

Nu cred că s-a așteptat cineva să fie un meci ușor, iar după 58 de minute de joc ne-am fi bucurat și cu un rezultat de egalitate, că la mai mult nu puteam visa după cât de slab a jucat echipa noastră.

Rusoaicele au condus încă din primele minute, iar HCM n-a făcut altceva decât să alerge după egalare vreo 50 de minute. Și chiar a obținut-o în ultima secundă din repriza întâi, dar una dintre blondele care au condus meciul n-a vrut să acorde golul, deoarece a sunat sirena scurgerea timpului de joc. E adevărat, dar înainte de aruncarea la poartă a fost fault clar și apărare în semicerc cu două jucătoare. Corect era să anuleze golul și să acorde lovitură de la șapte metri.

Nu-i bai, ziceau spectatorii care nu au fluierat, huiduit și înjurat parcursul spre vestiar al celor două sârboaice, sigur nu acest gol va face diferența în final. Și uite că n-au avut dreptate, cu un egal la pauză poate că alta ar fi fost diferența de goluri. E bine să se rețină că în astfel de meciuri, la acest nivel, chiar fiecare gol contează în ecuația calificării.

De ce s-a jucat atât de prost ne-ar putea spune doar antrenorul și jucătoarele, pentru că vina le aparține deopotrivă. Tone Tiselj trebuia să pregătească meciul acesta ca și pe cel mai important din carieră, pentru că și viitorul lui depinde de performanțele acestei echipe. S-au cam dus anii când triumfa în Europa și avea o cotă de piață ridicată. În sport, dacă nu îți reîmprospătezi succesele, indiferent cine ai fost, ți se cam blochează accesul la peronul ce duce spre echipele mari și potente financiar.

Jocul execrabil al fetelor l-a pus în situația să facă tot felul de improvizații, unele de-a dreptul năstrușnice. Toate mi s-au părut a fi soluții de avarie, luate în pripă, fără să fi lucrat variantele la antrenamente. Da, nu s-a gândit suficient orice detaliu, altfel nu se ajungea la situația hilară de a o vedea pe Eliza Buceschi intrând în teren cu bluza de trening pe ea.

Apoi, când ai doi portari de nivel mondial, normal ar fi să-i mai rotești atunci când vezi că cel dintre buturi nu dă randamentul scontat. A trebuit ca Paula să primească o lovitură puternică cu mingea în față pentru ca Barbara să intre în teren în ultimele minute. Și să prindă cam atâtea mingi câte a apărat Paula în prima repriză. S-a lovit Paula și s-a trezit Tone, dar a făcut-o în ultimul moment, aproape prea târziu.

Cineva spunea că echipa noastră este dependentă de Eliza. Dacă ea nu-i în formă, tot angrenajul se blochează. Aproape înclin să-i dau dreptate, amintindu-mi că atunci când Eliza a jucat prost echipa s-a chinuit nepermis de mult, ba a și pierdut. Problema dependenței de o anumită jucătoare e deosebit de gravă pentru o echipă, iar rezolvarea ei este apanajul strict al antrenorului. Sâmbătă am văzut atâtea improvizații nefertile încât am început să am unele îndoieli asupra unor competențe profesionale.

Înaintea partidei s-a spus că avem un avantaj din start – oboseala rusoaicelor -, care au jucat trei meciuri grele în ultimele zece zile și au parcurs peste 5.000 de kilometri, o bună parte cu autocarul. Nu s-a prea văzut asta în teren. Dimpotrivă, ale noastre păreau că sunt din alt film, după langoarea cu care aruncau spre poartă și greșelile de începătoare pe care le-au comis de-a lungul partidei.

Cu toate acestea trebuie să vedem și partea plină a paharului. Acolo unde putem observa performanța extraordinară realizată în cea mai puternică competiție intercluburi de pe mapamond. Suntem, deocamdată, în primele opt echipe de club din lume, la a doua participare, ceea ce nu-i puțin lucru. Sigur că ne dorim mai mult și-i firească așteptarea, dar nu trebuie să sărim peste cal pentru că ne putem frânge aspirațiile nefondate.

Sunt multe lucruri încă de pus la punct, însă nimic nu se face forțând nota. Am văzut în Polivalenta noastră echipe valoroase, bine pregătite și instruite, cu valori individuale de excepție în lot. Multora le-am făcut față onorabil, altele ne-au învins, inclusiv cu un dram de noroc.

Anul acesta am pierdut o singură partidă în deplasare, cea de la Gyor. De ce să nu credem că vom păstra aceeași linie și nu vom pierde nici sâmbătă la Volgograd? Pentru că e greu de crezut că fetele noastre vor putea evolua mai slab decât au făcut-o sâmbătă, acasă. Curaj, că se poate.

PS. Despre spectatori un singur cuvânt – EXTRAORDINARI!

Grigore Ciascai