Aidoma puilor golași, înfipți cu fermitate în tija unui proțap, ne pârpălim și noi de ani buni la flacăra unei himere geopolitice de anvergură transcontinentală, pe neasemuita axă București-Washington. Oiștea trecea, până mai ieri, prin bumbureața Londrei, numai că Johannis i-a schimbat direcția, cu șublerul, către mama-marea sa din Berlin, lăsându-i pe englezi cu ochii în soare.

În vreme ce restul țărilor est-europene se complac, ca proastele, într-o flască dezaxare, noi stăm încoțopeniți în axa București – Berlin – Washington, loviți de un priapism istoric ce ne duce cu gândul la o nevertebrată care ar simți furnicături într-o ipotetică șiră a spinării, căci, condamnați să călătorim alături de frații bulgari pe o băncuță de lemn într-un vagon de clasa a treia, interzis în Spațiul Schengen, nu ne putem ascunde mândria că purtăm la pamblica pălăriei biletul de clasa întâi la Orient Express-ul în care benchetuiesc americanii și nemții, pe o linie paralelă, cu care ne vom întâlni, cu siguranță, în infinit.

Aș încerca să decriptez, pentru neștiutori, o frază pe care am văzut-o scrijelită cu creta pe ușa unei dughene din Mangalia, prin anii ’80: „Nu mai avem ovizi și nici lighene de prins bulgari!”

Ei bine, turiștii amatori de suveniruri erau anunțați că bibelourile din ghips cu chipul poetului exilat la Pontul Euxin s-au epuizat odată cu celebrele lighene de aluminiu care, ușor meșterite, se transformau în antene de prins televiziunea bulgară.

Stau acum și mă întreb: în afara ligheanului uriaș de la Deveselu și a câtorva avioane fantomatice americane, cumpărate de la portughezi la mâna a doua, ce alte lighene de prins muscali posedăm noi de am devenit, peste noapte, ăl mai belicos popor din Europa?

Nu mai departe de săptămâna trecută, câțiva generali ieșiți la pensie, alături de un fost șef de servicii secrete, au tras la o televiziune pârțuri de avertizare despre iminența unui război cu rușii la gurile Dunării.

În perspectiva unei asemenea dandanale, de ce să ne mirăm că înșiși americanii de la Chevron și-au pus coada pe spinare, lăsându-se de scurmat plaiurile mioritice și dându-ne de înțeles că gazele generalilor sunt mai nocive decât gazele de șist ale brontozaurilor de odinioară?

Revenind la mitul gurilor Dunării, alea rămase știrbe de sturioni și cu gingiile curentate, seară de seară, de braconierii noștri ecologiști, pare că aici chiar am aplicat, cu asupra de măsură, tehnica pârjolirii în calea năvălitorilor. Ce să ne mai ia rușii astăzi? Boii de la bicicletă? Căci în afara unui vas de croazieră care putrezește în port la Giurgiu, românii și-au băut nu doar flota Mării Negre, ci și flotila Dunării.

Știu oare domniile voastre că la sfârșitul primului război mondial, după ce am capturat toate vasele de război austro-ungare, România avea cea mai mare flotă de apă dulce din lume? Și cine poseda atunci gurile Dunării dicta și prețul grâului la bursa din New York. Ce să mai dictăm acum la Bursă? Prețul babuștii și al ochilor de gingirică, vânduți ca icre negre pe podul de la Giurgeni?

Ca să ne vindecăm de spaima de ruși, Petre Țuțea visa ca toate babele din Carpați să mulgă vaca cu mitraliera în poală și cu privirea ațintită către malurile Prutului.Se vede treaba că generalii noștri iar au confundat filmul Balada soldatului cu Baba se dă soldatului.

Mircea Dinescu