Duminica a 3-a a Postului Mare, a Sfintei Cruci
Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. ((Marcu 8, 34-38)
Duminica a 3-a din Postul Paştelui este închinată Sfintei Cruci şi a fost aşezată la mijlocul postului pentru a-i întări pe credincioşi duhovniceşte în călătoria lor spre Înviere. Sfânta Evanghelie începe cu chemarea Mântuitorului la lepădarea de sine şi la urmarea Crucii Sale. De fapt, toate duminicile sunt ale Crucii, deoarece Crucea însăşi aparţine duminicii. Este parte intrinsecă a ei, după cuvântul imnic: „Învierea lui Hristos văzând să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus… Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim“. Crucea este mireasa, iar duminica este ospăţul, bucuria nunţii: bucuria mirelui de mireasă, a miresei de mire şi a tuturor de toţi. La nunta Mântuitorului Hristos, toţi nuntaşii, bărbaţi şi femei, sunt realmente mireasă, adică Biserica cea în care creştinii sunt mădulare.
Itinerarul Crucii în istorie
În sens laic, crucea este semn geometric, obiect, cuvânt, gest, semn de orientare la răspântie de drumuri. În sens duhovnicesc, Crucea devine semn sfânt, obiect sfânt, cuvânt sfânt, gest sfânt sau semn de orientare duhovnicească (calea Crucii).
Crucea în înţelesul laic a existat dinainte de Întruparea Mântuitorului Hristos la mai multe popoare. Ea a fost cunoscută şi folosită anterior erei creştine. Spre exemplu, romanii o foloseau ca obiect de tortură şi osândă la moarte, era unealtă a pedepsei de ocară pentru robi şi gloata lipsită de drepturi cetăţeneşti. Or, locul unde s-a vărsat sângele cuiva devine respingător în cazul săvârşirii unei crime. Locul unei crime este înfricoşător pentru că acolo s-au manifestat dispreţul, ura, răutatea, sadismul, cruzimea celui care a săvârşit crima. De asemenea, acolo s-au manifestat frica, suferinţa şi groaza victimei. De aceea, locul acela este ocolit şi înspăimântător pentru cei care sunt în apropierea lui.
Pentru cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu prin Iisus Hristos, Fiul Său, atitudinea păgână faţă de Cruce se manifestă şi astăzi. Mântuitorul Hristos îi previne pe ucenicii Săi: „Fiindcă nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea… Vă vor scoate pe voi din sinagogi şi va veni vremea când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu“ (Ioan 15, 19; 16, 2). Pentru aceştia, batjocurile şi ocările la adresa celor care sunt următori ai lui Hristos reprezintă o atitudine normală.
De la Mântuitorul Hristos, Crucea devine semnul distinctiv al Bisericii, al creştinismului. Creştinii ortodocşi şi romano-catolici au crucea în înţelesurile de semn, obiect, cuvânt şi gest sfânt, pe când creştinii protestanţi au doar un singur înţeles, acela de semn specific.
În Noul Testament, Sfânta Cruce este altarul jertfei Mântuitorului. În lumea veche, altarul era un loc consacrat în care se aduceau jertfele. Era un loc înalt ales anume pentru sacrificii. De obicei, jertfelnicul era constituit dintr-o grămadă de pietre sau o ridicătură de pământ. De aici, obiceiul de a zidi jertfelnice pe locuri înalte. Ce anume îl sacralizează? Vărsarea sângelui, adică jertfirea. De ce? Deoarece sângele avea şi are preţul cel mai mare în faptul vieţii, identificându-se cu ea. Viaţa este sfântă, întrucât vine de la Dumnezeu care este izvorul sfinţeniei. Observăm aici o înlănţuire care într-o perspectivă biologică înseamnă: Dumnezeu – viaţă – sânge – altar. În perspectivă spirituală înţelegem aşadar că omul zideşte altare pe care varsă sânge (sângele făpturilor) prin care oferă, întoarce viaţa la Dumnezeu. Acesta este sensul la evrei şi la alte popoare.
Sfântul Apostol Petru ne învaţă că singura cale de eliberare de păcate şi de moarte este urmarea pe calea Crucii a vieţii lui Hristos: „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să trăim spre îndreptare“ (I Petru 2, 24).
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „toate cele văzute se cer după cruce… şi toate cele gândite au nevoie de mormânt“, întrucât toate se îndreaptă spre Cuvântul Cel înviat din morţi.
Crucea este destinul luminos al vieţii creştinului deoarece este nedespărţită de Învierea Sa: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“ (Tropar). Crucea este singura care pune capăt „fatalităţii“ răului şi morţii, şi este „cursa“ în care a fost atras „stăpânitorul acestei lumi“, care nu poate să treacă dincolo Golgota, întrucât dincolo este Învierea Lui Hristos, care ne dăruieşte entuziasmul să strigăm în noaptea pascală împreună cu Sfântul Apostol Pavel şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde-ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi este, moarte, boldul tău?“ (I Corinteni 15, 54-55); „A înviat Hristos şi moarte nu mai este“ (Cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur în Duminica Învierii).
Crucea, pecetluirea iubirii reciproce dintre Dumnezeu şi om
A-şi lua cineva crucea, aşa cum i se adresează Mântuitorul prin Evanghelia de astăzi în mod expres şi explicit fiecăruia dintre noi, nu înseamnă altceva decât propunerea şi chemarea de a deveni noi, oamenii (bărbaţi şi femei), Biserică, adică mireasă a lui Hristos. Acest statut sublim şi această chemare nemaiîntâlnită le aflăm numai în creştinism, adică omul să fie în principiu şi să devină în fapt mireasa lui Dumnezeu. Dacă Geneza ni-L descoperă pe Dumnezeu drept Creatorul nostru şi pe noi, oamenii, drept creaţia Sa, cununa creaţiei Sale, Evanghelia ni-L revelează pe Dumnezeu Mire şi pe noi, oamenii, mireasa Sa. Locul întâlnirii dintre Mire şi mireasă este Crucea, care este pecetea iubirii lor reciproce. În cruce distingem mai întâi iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi apoi distingem iubirea noastră pentru El, după cuvântul Apostolului, care spune: „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi“. Dumnezeu ne-a iubit pe noi prin Iisus Hristos până la moarte şi „încă moarte pe Cruce“.
Mai întâi s-a înfipt Crucea Lui pe ţeasta Golgotei, şi apoi au răsărit şi crucile noastre, prin jertfa Sfântului Arhidiacon Ştefan, a Sfinţilor Apostoli şi a tuturor sfinţilor mărturisitori ai Bisericii. Istoria neamului nostru, ca şi a altor neamuri, este istoria acestei iubiri: a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, şi a noastră, a românilor şi a tuturor neamurilor creştine, faţă de Dumnezeu. Istoria fără Crucea iubirii dumnezeieşti întrupate, jertfite, înviate, înălţate iarăşi în condiţia dumnezeirii absolute şi veşnice este o istorie a eşecului. De aceea, Simion Mehedinţi, savantul creştin, spunea: „Un om ca şi un popor atâta preţuieşte: cât a înţeles din Evanghelie“. Dezvoltând această expresie, putem spune că un om şi un popor atâta preţuiesc cât au înţeles din Cruce, din lecţia şi din rostul Crucii.
În Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare înţelegem că toate altarele sfinte, bisericile zidite în toată istoria şi la toate neamurile creştine au fost şi vor fi ridicate în tainicul şi, în acelaşi timp, explicitul înţeles şi rost al Sfintei Cruci, adică: o biserică este mărturia iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi mărturia iubirii oamenilor pentru Dumnezeu. Este mărturia mai ales a sfinţilor care prin mărturia lor au devenit patroni ai sfintelor locaşuri: „Că tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, pe acela şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui ceresc“. Oamenii, zidind biserici lui Dumnezeu, zidindu-şi loruşi biserici în numele Domnului, fac aceasta şi în numele acelor oameni socotiţi cei mai vrednici dintre ei, sfinţii.
Ce taină adâncă şi sublimă este aceasta, pe care din păcate unii, care nu cinstesc pe Maica Domnului, Sfânta Cruce şi pe sfinţi, n-au înţeles-o! Biserica este o împreună-vieţuire a lui Dumnezeu, Care ca Mire a înfipt primul crucea iubirii în istorie, şi a oamenilor care i-au urmat, lepădându-se de sinea păcătoasă. Creştinul este mireasa care vine în întâmpinarea Mirelui, care urmează Mirelui. Această „mireasă“ este chemată în Evanghelia de astăzi să se lepede de sine. Prin cununie, mireasa preia numele Mirelui, moşteneşte averea Mirelui, după cuvântul Mântuitorului care în rugăciunea arhierească se adresează Tatălui.
Dumnezeu Tatăl încredinţează Fiului întregul neam omenesc, iar Fiul Îi dăruieşte Tatălui neamul omenesc înnoit după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi, adică încreştinat prin jertfa Crucii şi a Învierii. De aceea pentru noi, creştinii ortodocşi, Crucea este semnul invocării sau binecuvântării Sfintei Treimi în orice act de cult public sau particular.
Lepădarea de sine, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, duce nemijlocit la luarea crucii, „deoarece orice arătare a adâncului inimii stârneşte opoziţia celor de la suprafaţă şi deşertăciunea vieţii, moştenite de la părinţi (1 Petru 1, 12)“. Sfântul Ioan arată că tocmai de aceea iubim pe Dumnezeu prin Hristos, deoarece prin El, şi nu prin Lege am avut privilegiul cunoaşterii lui Dumnezeu. Atunci când se subliniază răstignirea omului celui vechi, crucea este ca o purificare; nu mai putem primi al doilea botez, aşa cum Hristos nu mai poate fi răstignit a doua oară. Crucea nu mai este motiv de doliu şi de posturi, ci de veselie şi bucurie: „Oare nu crucea a distrus păcatul şi a curăţat tot pământul reparând adversitatea veche; a deschis porţile cerului; a aşezat iubirea în locul urii; a readus pe om în cer; a făcut ca firea umană să stea de-a dreapta tronului ceresc şi a umplut pe fiii lui Adam de nenumărate binefaceri? Deci nu este un motiv de lacrimi şi tristeţe, ci de cele mai alese bucurii, cum spune Pavel: «Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume» (Galateni 6, 14). Dacă crucea e o chemare la bucurie şi laudă nu putem spune că e motiv de jale, căci suspinul este nu pentru cruce, ci pentru păcatele noastre. Iată pentru ce postim!“
La fiecare slujbă mărturisim „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“, venind în întâmpinarea acestei chemări dumnezeieşti, împlinind acest rost suprem: urmarea lui Hristos prin lepădarea de sine.
Pr. conf. dr. Gheorghe Holbea