Privind la valul de ipocrizie care inundă clasa politică din România atunci când vine vorba de justiţie, simţi că subiectul ascunde mize mult mai viscerale şi mai puţin filozofice decât cele nobile, declarate oficial. Primul care a introdus o terminologie obsesiv – ameninţătoare şi culpabilizantă în legătură cu noua sa jucărie, aşa numita “justiţie independentă”, a fost Traian Băsescu. Penali, puşcăriabili, infractori, cătuşe, sunt doar câteva dintre laitmotivele de tinichea pe care fostul preşedinte a ales să le zdrăngănească cu o fervoare patologică, pentru a impresiona poporul şi a-şi înfricoşa inamicii. Apoi, cu un fanatism mengelean, şi-a experimentat noul instrument de tortură pe toţi cei ce-l enervau peste măsură.

Aşa cum rinocerii nasc rinoceri, barbarii nasc barbari. Ce altceva putea ieşi din violentul şi primitivul Traian Băsescu, sprijinit orbeşte de ovariana Monica Macovei, decât nişte violente şi primitive instituţii. SRI, într-o tsunamică depăşire de atribuţii, a transformat unica sa menire legală, colectarea de informaţii, în adjuvant pentru ceva mult mai ambiţios şi mai nedemocratic: controlarea şi manipularea procurorilor şi judecătorilor de la instanţele supreme şi, prin aceştia, a elitei politice decizionale, în sprijinul intereselor sale oculte.

DNA este paravanul instituţional al SRI. Asigură aparenţa de legalitate a actului de justiţie în materie procedurală, pune în aplicare întocmai şi la momentul ordonat deciziile de urmărire penală, de arestare preventivă sau, la extrema opusă, de muşamalizare, stabilite de SRI. Există numeroase mărturii (procurorii Ciurea şi Iacobescu printre alţii) că generalul Coldea era aproape nelipsit din biroul doamnei Kovesi atunci când se discutau cazuri sensibile şi căi de urmat de către DNA. Ce căuta el acolo, atât de frecvent, dacă nu să se asigure că această corect supranumită “secţie penală a SRI” nu mişcă în front mai mult decât îi permite lesa?

Tandemul SRI – DNA se dovedeşte, prin cruzimea ostentativă a multor gesturi din ultima vreme, mecanismul bielă – manivelă al unei justiţii discreţionare, setată nu să corecteze ci să mutileze demnitatea umană. Târârea cu cătuşe prin faţa camerelor de luat vederi, scurgerea în presă a unor informaţii aparent compromiţătoare (fragmente de interceptări selectate tendenţios, scoase din context), transformarea arestării preventive din excepţie în regulă, condiţiile degradante din penitenciare, sentinţele stupefiante ale ÎCCJ care condamnă nu pe probe ci pe impresii, iată tot atâtea dovezi de justiţie samavolnică.

Ori, în aceste condiţii, când realitatea oferă infinit mai multe dovezi de barbarie decât cele pomenite în mare viteză mai sus, de ce am fi obligaţi să avem încredere în justiţia lui Băsescu? De ce să ne batem joc de adevăr şi să repetăm papagaliceşte justiţie independentă, justiţie independentă când vedem cu ochii noştri că exact aceleaşi instituţii, aceiaşi justiţiari de azi, au ţinut cinci ani ascunse prin sertare dosarele fierbinţi, cu decont infracţional la Traian Băsescu? Când în numai două ore (e adevărat, ore de turbată revanşă) SRI + DNA o îngroapă pe Elena Udrea în şase cereri de judecare şi arestare preventivă adresate parlamentului?

Nu are rost să mai insist. Lucrurile sunt clare şi bine ştiute. Doar orbii sau fundamentaliştii de o anumită orientare neagă că le-ar vedea. Şi atunci cui să folosească fanatismul acelor voci cu impact, care nu obosesc în a ne bombarda până la exasperare cu două sintagme demagogice: justiţie independentă şi încredere în justiţie?

Iată, preşedintele Johannis! Nu dă semne că ar încerca să facă lumină în problema Coldea, în schimb reverberează dezamăgitor îndemnurile revanşarde ale lui Traian Băsescu ca parlamentarii să aprobe fără crâcnire toate cererile de urmărire penală formulate de parchete. Deşi constituţia le dă dreptul parlamentarilor români de a spune NU dacă aşa le dictează conştiinţa, Klaus Johannis şi o întreagă echipă de isonari ai predicatorilor de peste ocean încearcă să le anuleze senatorilor şi deputaţilor români acest drept şi această opţiune, repet, constituţională, de dragul de a primi binecuvântări şi linguşiri în limba engleză.

A fost stânjenitor spectacolul oferit în senat de Varujan Vosganian. Frica este omenească dar exhibarea ei imploratoare crispează asistenţa şi îl micşorează pe autor. Pe de altă parte însă, domnul Vosganian era cât se poate de îndreptăţit să nu aibă încredere în justiţia română, să nu se dea pe mâna ei fără rezistenţă. După numeroase precedente de încarcerare politică, precum cazurile Năstase şi Remeş, după modul în care a fost executat sumar Dan Voiculescu, fără a i se acorda nici măcar accesul elementar la autoapărare, de ce ar fi sperat Varujan Vosganian într-o judecată dreaptă? Să-l pui la stâlpul infamiei pentru că nu se livrează de bunăvoie unui jertfelnic în care nu crede, mi se pare o ipocrizie fără margini.

Primul lucru pentru a îndrepta un rău este să-l recunoşti. A numi justiţie independentă ceea ce, până mai ieri, a fost instrumentul de tortură folosit de Traian Băsescu împotriva inamicilor săi, înseamnă a încuraja abuzul şi barbaria. Dacă vrem cu adevărat o justiţie independentă, obiectivă, recuperatoare de materie umană utilă societăţii, trebuie mai întâi să recunoaştem impostura fenomenului care astăzi se împăunează cu acest nume. Şi care, de fapt, se manifestă ca un veritabil pluton de execuţie.

A accepta acest adevăr, cu asupra de măsură dovedit, este primul pas spre o şansă reală de însănătoşire. Dacă nu, vom fi condamnaţi să lâncezim în balta pestilenţială a imposturii şi surogatelor, dimpreună cu preşedintele Johannis care atrăgea just (dar, se pare, ipocrit) atenţia justiţiei că nu trebuie să se creadă şi nici să se comporte ca o supraputere.

Nu vreau să accept că obiectivul de ţară al României deceniului 2015 – 2025 ar putea fi depăşirea tuturor recordurilor în materie de ascultat telefoane şi spionat calculatoare. O republică a procurorilor ar însemna cea mai funestă ironie pe care ne-ar putea-o rezerva istoria, ca pedeapsă că n-am fost în stare să învăţăm nimic din trecutul apropiat.

Contele de Saint Germain