Sistemul mondial comunist era deja pe ducă după ce la Kremlin ajunsese cel dintâi dictator cu stranii şi nebănuite melancolii democratice. Iată însă că Georges Marchais, guralivul şi bătăiosul şef al enclavei comuniste franceze, ocupa ecranele televizoarelor în Hexagon declarând ritos că bilanţul istoric al comunismului era „globalement positif”. A rămas de pomină acest bilanţ pozitiv rostit în ajunul prăbuşirii imperiului roşu. Formula a intrat în folclorul actualităţii franceze şi echivalează cu a spune că pot să se prăbuşească toate în jurul tău, dar nimic nu e valabil câtă vreme tu susţii cu aplomb că nu e aşa.

Mi-a venit în minte acest hilar episod ascultând recentul prim bilanţ schiţat de fostul preşedinte al ţării mele decis să-şi „apere” fostul mandat. Spunea el însuşi că nimeni nu ar putea să se achite mai bine de această complexă sinteză; ba chiar lăsa să se înţeleagă că n-a fost decât prima apariţie printr-un şir lung de asemenea exerciţii defensive. Ca şi cum de aici încolo va trebui câţiva ani buni să ne se tot explice, iar noi să înţelegem şi să acceptăm, cu ultimele noastre rezerve de bunăvoinţă, de toleranţă, dar şi de orbire voluntară, că aceeaşi catastrofă la care asistăm în aceste zile provine dintr-o mare izbândă a lui.

Nici Georges Marchais nu-şi mai imagina, la un moment dat, că sistemul defunct mai putea fi salvat. Fostul meu preşedinte este însă mai optimist decât Marchais. El îşi va continua mandatele cele două şi de pe tranşeele post-mandatelor. Şi ne promite să corecteze realitatea până îi va intra ei bine în cap că aşa trebuia să fie. Imense paliere ale sistemului statal românesc peste care el fusese arhitectul şef se dărâmă în aceste zile. Dar el o ţine una şi bună, zice că fundaţiile cimentate timp de zece ani ar fi solide! A inventat transparenţa, independenţa justiţiei, dreptatea şi oxigenul democraţiei, dar n-a putut să-i împiedice pe cei din preajma lui să fure.

Şi i-a scăpat un mic amănunt: trebuia lansat un vast plan edilitar în sectorul penitenciarelor, căci habitatul devine neîncăpător, deja pe cale să se umple cu numeroşi chiriaşi chiar din propria lui echipă. Zice că el era doar „beneficiarul” informaţiilor care acum au dat foc clăii. Şi că de la un punct încolo nu putea să corecteze mai nimic, cu tot exerciţiul puterii de care, aşijderea, beneficiase. Dar beneficiar în ce sens? Dacă presupunem că în niciun caz nu trebuia să beneficieze „mafia”, atunci în ce fel a beneficiat şeful statului de aceste informaţii, resemnat în impotenţa de a lua orice iniţiativă, numai fiindcă Parlamentul însuşi ar fi impotent? Şi ce anume a fost benefic pentru ţară?

Dăm aici, de fapt, peste un material bun de psihanalizat, cu promiţătoare zăcăminte în adâncime. Când spune că a profitat de informaţii, fostul preşedinte nu foloseşte o metaforă. E vorba chiar de profit în sensul prim al cuvântului, unul ce vine de la troc, de la negocieri, manevre, stratageme şi manipulări pe scena politică. Iar toate astea în teatrul vieţii noastre colective în care noi toţi ceilalţi eram numai nişte figuranţi. Sau cel puţin aşa credea el.

Deseori m-am mirat cum de reuşesc atâţia analfabeţi culturali crescuţi numai la şcoala dibăciei cinice sau a băşcăliei să interpreteze, să răstălmăcească şi să manipuleze enunţurile simple ale vorbirii ca nişte adevăraţi hermeneuţi. Îi auzi pe unii politicieni învârtind cu atâta dibăcie sensul încât ai zice că s-au şcolit în interpretarea Talmudului sau a textelor presocratice. Dar acolo unde funcţionează numai şmecheria sau o anumită practică oratorică interesată, şi nu plăcerea de a descoperi înţelesuri ascunse sau grija de a se exprima pur şi simplu corect, trebuie să te aştepţi că petele de ulei vor ieşi, într-un târziu, la suprafaţă. Aşa şi cu cealaltă „interpretare” a fostului preşedinte, tot un acte manqué , cum ar zice specialiştii.

Ia auziţi: preşedintele remarca „delicateţea gestului de a nu fi în sală” a fostei sale favorite. Dar când folosea cu deliciu acest cuvânt delicat, altminteri absolut nepotrivit în context, oratorul era deja animat de intenţia sa subliminală. Căci nu doar delicată, ci chiar perfidă a fost completarea din mesajul său principal, adresat absentei: „sper să îmi confirme încă o dată că este un om cinstit”. Altfel spus: vezi ce faci de acum înainte. Un delicat avertisment, desigur, în momentul în care o femeie încolţită, dar care ştie să se bată, să o recunoaştem, promite să spună tot ce aflase!

Omul de rând nu s-a dus la Freud pentru a afla ceea ce ştia din tradiţie: gândul ascuns te trădează când eşti necinstit, când una spui şi alta gândeşti. Iar dacă ceea ce spui tu este important pentru viaţa unor oameni care depind de tine, dar de care nu-ţi pasă, în cazul când ai putere de decizie, deşi în sinea ta ştii că o ai pe nedrept, poţi fi sigur că zicala se adevereşte: gura păcătosului adevăr grăieşte.

Cleptocraţia românească şi-a dat deseori în petec, şi s-a ajuns deja la a doua generaţie postdecembristă de „păcătoşi” – hoţi, impostori, analfabeţi, primitivi sufleteşte şi spiritual, grobieni după modelul noilor îmbogăţiţi şi de obicei lipsiţi de orice simţ moral, chiar şi atunci când îşi fac cruci până la podele sau încearcă să-l mituiască şi pe Dumnezeu. Uneori survine şi câte un spectacol picant care aminteşte de altă zicală: Dumnezeu nu bate cu bota! Poate să bată cu internetul…

Asta a aflat şi infatuata directoare a Institutului Cultural Român de la Paris, când a trimis, involuntar, pe net exact ceea ce gândea ea despre unii români aflaţi în diaspora: „indezirabili”, „scârboşi” şi aşa mai departe. Era chiar gândirea intimă a inculturalei domne, dar nu singura ei performanţă în materie. Mi-a fost dat să asist la o întâlnire cu poeţi francezi invitaţi acolo alături de poeţi români, în virtutea unei programări ce precedase instalarea noii directoare. Nu pot să vă descriu stupoarea amuzată, urmată de revolta abia reţinută de pe chipul acelor poeţi invitaţi când au auzit-o pe „reprezentanta” culturii noastre declarând că ei…nu-i place poezia! O luase gura pe dinainte crezând că e spirituală. Ca să nu mai spun că introducerea tematică a serii o formulase în trei fraze incongruente cărora le lipseau patru verbe.

Cu excepţia unei foarte scurte perioade când respectiva instituţie pariziană a recurs la personalităţi ale diasporei sau la intelectuali români adevăraţi trimişi din ţară să construiască imaginea României, ICR a ales cele mai păguboase soluţii de promovare a impostorilor pe cele câteva nefericite posturi din schema de la Paris. Scandalurile repetate le ştie toată lumea. S-ar zice că un generos rezervor de incompetenţă le va alimenta în continuare, în ţara despre care Pablo Neruda spunea că i-a primit pe poeţii români nu ca să-i înveţe poezie pe ei, ci ca să înveţe poezie de la ei.

Dinu Flămând