Şi au trimis la El pe unii din farisei şi din irodiani, ca să-L prindă în cuvânt. Iar ei, venind, I-au zis: Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, fiindcă nu cauţi la faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu. Se cuvine a da dajdie Cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm? El însă, cunoscând făţărnicia lor, le-a zis: Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un dinar ca să-l văd. Şi I-au adus. Şi i-a întrebat Iisus: Al cui e chipul acesta în inscripţia de pe el? Iar ei I-au zis: Ale Cezarului. Iar Iisus a zis: Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Şi se mirau de El (.Marcu 12, 13-17)

Sfântul Evanghelist Marcu face o precizare, şi anume că fariseii şi irodianii au fost trimişi să-L prindă pe Domnul Iisus Hristos „în cuvânt“, adică să-L facă să spună ceva care l-ar fi putut incrimina.

Numai că Domnul Hristos, ştiind inimile oamenilor, a văzut şi viclenia lor. Dacă acum Mântuitorul ne-ar întreba ce-i dăm lui Dumnezeu şi ce-i dăm Cezarului, oare ce i-am răspunde?

Uneori suntem atât de prinşi de pretenţiile cezarilor lumii acesteia, încât uităm de Dumnezeu. Să facem un experiment simplu! Întrebaţi-vă cât din cele şapte zile ale unei săptămâni îi oferim lui Dumnezeu? Pentru unii e foarte mult chiar şi câteva clipe. Obosesc degrabă sau se plictisesc temeinic.

Am ajuns să fim robii unei false sau aparente libertăţi. Nu mai avem timp de rugăciune, pentru că versaţii cezari ai acestei clipe ne-au înrobit. Sfântul Nicolae Velimirovici aşa mărturiseşte: „Şcoala să fie cu credinţă, politica cu cinste, oastea cu dragoste de ţară, statul cu binecuvântarea lui Dumnezeu.“ (Pr. Dumitru Păduraru).