La un secol și un sfert de la misterioasa moarte, Mihai Eminescu continuă să fie defăimat, adevărate campanii murdare purtându-se azi parcă mai abitir decât în alte vremuri. După ce a fost făcut legionar și fascist, deci (automat) și antisemit, scopul atacurilor din zilele noastre nu poate fi decât destructurarea valorilor simbolice ale României. Defăimarea ”omului nepereche al culturii române” începe încă din școală, toate manualele aflate în circulație tratează suspect de simplist momentul morții lui Eminescu, fără să găzduiască măcar un rând despre rezultatul cercetărilor serioase făcute în ultimii ani.

Se merge de peste un secol pe varianta morții cauzată de îmbolnăvirea cu o boală venerică, dezinformare combătută cu argumente științifice de către personalități remarcabile ale medicinii românești. Astfel, medicul Vladimir Beliș, fost director al Institutului de Medicină Legală, ajutat de colegul său Ovidiu Vuia, s-a ocupat ani buni de elucidarea acestui aspect. Dovezile adunate l-au făcut pe Vuia să declare: ”Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste o sută de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues și nu a avut o demență paralitică”.

Se știe că autopsia lui Eminescu s-a făcut în ziua de 16 iunie 1889, existând și un raport depus la Academia Română, care nu a fost semnat însă. Cu această ocazie s-a constatat că creierul său cântărea 1.495 de grame. Nu se știe de ce creierul a fost ”uitat” pe o fereastră, în soarele dogoritor al verii. Poate se știa că mărimea creierului era o dovadă fără echivoc a falsității teoriei sifilisului, având în vedere faptul că această boală ”mănâncă”, se ”hrănește” cu materia cerebrală…

***

Negația și contestarea sub multiple forme a lui Eminescu este o certitudine. Cu cât și-au făcut detractorii mai cu asiduitate datoria, cu atât Eminescu a intrat și mai adânc în inima și sufletul poporului român, trăinicia sa fiind o realitate incontestabilă. Și ca să nu intrăm în alt tărâm, mult mai pretențios, ne rezumăm strict la aspectul comercial. Într-un secol și jumătate de circulație neîntreruptă, opera sa a produs mai mulți bani decât cărțile tipărite ale tuturor scriitorilor români! Și atunci cum să nu îl denigreze tot felul de dobitoci progresiști ce se cred scriitori de geniu, aspiranți la Nobel, dar care nu înseamnă aproape nimic din punct de vedere literar, nici în țară, nici în afara granițelor, indiferent câți bani din buzunarele noastre se pompează pentru traducerea și promovarea lor. Strigător la cer este faptul că în ultima perioadă curentul contestatar a fost dirijat de la nivelul unor instituții de stat și executat de către unele persoane care ocupă sau au ocupat poziții importante la nivelul acestora.

O haită de nesimțiți ce își rotunjește conturile din banii contribuabililor, pune umărul și încearcă să-l împingă pe Eminescu la periferia istoriei, literaturii și culturii românești. În urmă cu puțini ani, în corul lătrăilor a intrat și cunoscutul critic literar Nicolae Manolescu, care îndemna la renunțarea omologării ca poet național a lui Eminescu. Trecut binișor de vârsta pensionării,  domnul Apolozan continuă să trăiască boierește la Paris, ca ambasador cultural al României la UNESCO. Nu-l putem uita nici pe europarlamentarul Cristian Preda, care scria în ”Dilema”, publicația fostului ministru de externe al României, Andrei Pleșu, următoarele: “Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. Nu mai e nimic de comentat.

***

Fără nici un dubiu, campionul detractorilor din noul val este Horia Roman Patapievici, fost șef al Institutului Cultural Român în regimul Băsescu. În celebrul articol ”Inactualitatea lui Eminescu”, apărut în 2002, trista concepție a naturii scria, printre altele:

*“Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”.
*“Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai dă bine”.
*“Înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”.
*“Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”.
*“Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”
*“Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”.

Așadar, modelul Eminescu ar fi, din punct de vedere cultural și politic: inadecvat, irecuperabil, suspect, învechit, nul, incorect pentru juncii și junincile care vor să aibă nume în afară, să aspire la sincronie europeană.

***

Cristian Preda spune că Eminescu este nul din punct de vedere politic, iar Patapievici, în completare susține că ar fi irecuperabil. Ca să îi contrazic pe cei doi comisari culturali formați la Grupul de Dialog Social, școala de antiromânism înființată de gurul bolșevic Silviu Brucan, voi reproduce un fragment din articolul ”Icoane vechi și icoane noi, apărut în ziarul Timpul, nr. 11, decembrie 1877.  Dacă am renunța la grafia timpului, am putea publica articolul în presa de azi, fiind de o actualitate înspăimântătoare. După 138 de ani, publicistica lui Eminescu rezistă vremii. Poate fi Eminescu o nulitate irecuperabilă, așa cum susțin cei doi clănțăi? Vă las să judecați singuri:

“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (…)

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fuduli(…)

Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români”.

Grigore Ciascai