Nu cred că a fost vreodată un ungur mai iubit de băimăreni decât acest Peter Tatai, portarul cu care Minaur a reușit să câștige toate trofeele interne în ediția 2014-2015. Și tot cu el între buturi echipa noastră a avut un parcurs mai mult decât onorabil în Liga Campionilor.
Nu știu, procentual, care este contribuția lui Tatai la aceste realizări și nici nu mă interesează, pentru că omul acesta este o stare de spirit, un sportiv care știe să se remonteze uluitor în momentele grele, să treacă în puține minute de la starea de victimă sigură la cea de învingător.
De regulă portarii mari sunt mai ciudați decât ceilalți jucători de handbal, fiecare având un comportament aparte. Colegii de echipă spun că portarii sunt un pic nebuni, altfel nu ar putea sta între bare și să apere poarta aruncându-se în fața mingilor expediate de adversari. Tatai nu s-a abătut de la aceste reguli și nu s-a comportat niciodată ca un laș, preferând să stea în calea mingilor, indiferent de forța și viteza acestora.
De câte ori nu l-au văzut băimărenii întins la podea după ce a primit lovituri năucitoare în plină figură, dar de fiecare dată s-a ridicat și după ce i s-au acordat îngrijiri medicale a revenit mai montat în poartă. De-a lungul timpului Minaur a avut portari destoinici, galeria fiind populată cu nume de legendă: Negovan, Bellu, Neșovici, Petran, Apostu. La care, obligatoriu, va trebui adăugat Peter Tatai. Chiar dacă a jucat cel mai puțin, dintre cei enumerați, Tatai a scris istorie pentru clubul nostru.
Marți, ungurul Tatai s-a despărțit de publicul care l-a adoptat și i-a dat cetățenie maramureșeană imediat, fără să aștepte trecerea vremii și îndeplinirea canoanelor de rutină. Spectatorii l-au citit din prima, constatând că au de-a face cu un sportiv talentat, profesionist adevărat și un om de caracter cum rar s-a văzut.
Când pleacă un sportiv iubit, admirat și atât de folositor echipei, parcă se rupe ceva în interiorul fiecăruia. Dar când despărțirea celor două părți se face fără voia acestora, putem vorbi de o adevărată revoltă în sufletele lor. Așa s-au petrecut lucrurile în acest caz, Tatai n-a vrut să plece, iar spectatorii ar fi vrut să rămână. Deocamdată se pare că nu se poate face nimic pentru reîntregirea acestei familii,dar asta nu înseamnă că ruptura e definitivă atâta vreme cât există dorință și voință comună. Pentru că Tatai s-a simțit mai bine ca oriunde aici, declarațiile sale fiind ale unui om de bun simț care știe că între el și băimăreni există o relație deosebită, bazată pe dragoste, încredere și respect reciproc.
Ultima bătălie, cea purtată marți împotriva Stelei, va intra în istoria clubului Minaur care, din fericire, nu duce lipsă de asemenea momente. Va fi așezată la loc de cinste și băimărenii vor putea depăna povestea ei, așa cum fac grecii de peste 2.500 de ani cu bătălia de la Porțile fierbinți (Termopile), unde regele spartan Leonidas, cu doar 300 de luptători, a ținut piept câteva zile puhoiului persan. Diferența e că Leonidas a fost înfrânt eroic în confruntarea inegală, în vreme ce Minaur a câștigat o partidă despre care se spunea că e dinainte pierdută.
Dacă tot trebuia să aibă loc, cred că nici nu se putea alege un moment mai potrivit pentru despărțirea de Tatai. Jucătorii, spectatorii și antrenorul au alcătuit ad-hoc o alianță deosebit de puternică împotriva Stelei, pe care au identificat-o ca pe un dușman ce trebuie neaparat învins, altă variantă fiind exclusă. E adevărat că zeii nu ne-au fost potrivnici, dar victoria aparține în totalitate celor care pur și simplu au jucat la sacrificiu (cuvântul nu e exagerat deloc) pentru obținerea ei. Poate că și din cauza asta emoțiile despărțirii au fost atât de puternice, lacrimile din ochii spectatorilor și plânsul înecat al lui Tatai nu au cum să fie uitate vreodată.
Mulțumim, Peter! Nimic nu mai e de adăugat.
Grigore Ciascai
