Nu pot să spun că sunt un mare fan al mișcării hippie. Termenul în sine mă lasă rece fără a putea spune că am ceva cu libertatea de exprimare sau valorile lor. Pur și simplu mi-e indiferentă miscarea. Asta nu înseamnă că nu recunosc contribuția pe care a a adus-o această mișcare politică și culturală asupra literaturii sau a muzicii. Dube colorate, flori peste tot, libertate, multă sexualitate, iubire și respect față de aproape – totul pare pictat în culorile curcubeului, toate au aromă de zahăr și de pace.
În toată această mare de pace, unii au decis să lase ceva în urmă, să meargă mai departe de expresia “carpe diem” și să marcheze perioada într-un mod artistic. Și am să mă opresc la Richard Brautigan. La prima vedere, un no name pentru multă lume. Ei bine, tipul ăsta ar putea fi pe gustul multor tineri care din ce în ce mai mult se plâng de operele neinteresante din programa școlară. Dar cum literatura universală nu a fost niciodată la modă, scriem și dezvoltăm aici.
Să recunoaștem, trăim un soi de upgrade în ceea ce privește hipsterii. Nu sunt cei din anii `70 dar o oarecare asemănare putem observa. Richard Brautigan poate deveni un sweet remember pentru unii, un tip mișto pentru alții. Supranumit “vocea generatiei beat și hippie”, la un click distanță pe Google, aflăm că cele mai cunoscute opere și recomandări vin pentru două romane: “La pescuit de păstrăvi în America” și “În zahăr de pepene”.
Mă voi opri puțin la romanul “În zahăr de pepene”. Scurt și la obiect, un roman ciudat. Plăcut la citire, dar ciudat. Se citește ușor, e o lectură de aproximativ două ore, dar nu pot să nu constat un soi de aer apăsător pe măsura ce avansează acțiunea. Și cu toate astea, la final, nu rămâne un aer bacovian de resemnare . Din contră, frumusețea lecturii constă tocmai în aerul optimist care te cuprinde la final. Nu știi de unde a apărut, dar e acolo.
Totul se petrece într-o locație incertă numită MOARTE. Într-un spațiu în care totul este înconjurat, învelit sau compus din pepeni, pepeni de diferite culori, un spațiu care provoacă imaginația cititorului și îl face să uite pentru moment de tot ceea ce e gri în jurul său. O metaforă frumoasă pentru acest DEAD END, o lume schimbată care e compusă, populată de obiecte comune care acum capătă o compoziție diferită. Contrapunctul romanului îl reprezintă oamenii care populează această lume, oameni care au rămas cu aceleași vechi trăiri, dezamăgiri și gelozii, aceleași speranțe sau rivalități.
Personajul principal nu are un nume, el se confundă cu peisajul care simte că îl descrie mult mai bine decît ar putea propriile vorbe. Pas cu pas, redescoperă dragostea pe care o are față de oamenii din jur, temerile, dezamăgirile și nu în ultimul rând iubirea traită lent și din plin, ca o călătorie într-o barcă în care vâslești. O călătorie spre o viață nouă, spre o lume nouă. Singurul om rămas la fel este el. Cât de greu este să te adaptezi ? Acceptă și mergi mai departe sună ca un îndemn permanent.
”În zahăr de pepene” este romanul în care prezentul este trăit lent, o poveste în care descoperi o lume compusa altfel, o lume senină și dulce. Practic, autorul îndulcește lumea pentru fiecare cititor. De ce? Pentru că oamenii în sine sunt prea agitați și triști. Trăim prea mult amar în fiecare zi. Cartea e ca o bucată de ciocolată servită cu speranță în prag de leșin. Doza e concentrată.
Andrei Dinu
