Volumul …aici Provincialul!…aștept metropoliții!, Editura Universității de Nord Baia Mare, 2000, ne arată un Ion Burnar care își păstrează lirismul spiritualizat, incantatoriu, din celelalte volume. Autorul cultivă o poezie reflexivă, alegându-și teme ample, într-un anumit fel arhicunoscute, pe care le analizează dintr-un punct de vedere deosebit de original. Iată cum sună frumoasa poezie La Coasă III, pe care suntem nevoiți să o cităm în întregime pentru formidabila ei forță sugestivă:
Lumină din lumină mergi la școală
Îmblânzește pământul
spune-i că-i rotund
pătrat sau scândură
numai adă-l acasă
pune-i un clop să nu se piardă
e în stare să fugă cu soarele de lanț
Cată-i în coarne
dă cu nuiaua pe el
învață-l că tu ești măsura lui
cea fără de măsură
te voi aștepta pe calea cea mare
unde-s păsărele mii
toate au fost
mama nicări.
Absolut superbe ultimele versuri. Există la ora actuală o foarte mare cantitate de poezie inofensivă, care e ca apa sfințită, nu face nici bine nici rău. Din cauza asta nici nu o observă nimeni, cititorul trece pe lângă ea ca și rapidul de București prin gara dezafectată din Fersig. Nu merită să-ți strici lumina ochilor, ori să-ți distrugi neuronii în încercarea de a descifra câte ceva din gândirea bolnavă a unor veleitari ce se străduiesc – Dumnezeu știe cum și reușesc de prea multe ori – să ajungă pe rafturile librăriilor. Nu este cazul lui Ion Burnar, care rămâne un poet adevărat, serios în tot ce a scris, banalitatea ne făcând parte din creația lui. Peste tot se observă o preocupare majoră pentru ca versul să scânteieze, să incite în permanență.
Să mergem mai departe prin interiorul volumului cu un titlu aproape imposibil, dar alegerea aparține cu siguranță autorului, și să ne oprim la o altă realizare, Natură moartă:
V-am căutat peste tot și nu v-am găsit
până și-n iad
scaunele erau ocupate
unde v-ați dus
pe ce cale, pe ce cărare
care-i drumul cel mare
cineva, să iau loc și altcineva, din ușă
strigă disperat
v-am căutat peste tot
și nu v-am aflat.
În foarte multe situații, Burnar demonstrează că știe să dea un sens inedit unor simboluri cunoscute de când lumea și vehiculate prin creația altor autori. Poetul se apropie în acest volum de o contemplație liniștită, solară, de o litanie cântată în surdină, șoptită. Unele poeme conțin viziuni negre, pesimiste, dar niciodată din ele nu răzbate senzația înfrângerii, a capitulării în fața greutăților vieții, a renunțării la lupta pentru existență. Ion Burnar este un apostol discret al solidarității cu lumea acestor locuri încărcate de simboluri.
Spuneam că Burnar a fost un răsfățat al criticilor literari, asupra cărților sale aplecându-se nume sonore din domeniu. Este o confirmare indiscutabilă a valorii scrisului său. Poezia curge lent, aidoma apei unui râu liniștit de câmpie, fără schimbări deosebite de ritm și ton. Iată o splendidă bucată, Regele pescar:
Va veni într-o zi și ziua ta
poate va fi mâine ori poate a fost azi
când e vorba de joaca timpului în nisip
mintea nu se îndeamnă a-l pricepe
totul e să stai între el și mare
ziua ta să nu intre în apă (excelent vers – n.a)
să nu-și amintească de vremea când era pește
n-ai tu nevoie de vițelul cel gras
rămâi acolo bătut în cuie cu stele păcătoase
nu oricui suplicii luminoase
deci așteaptă-ți zilnic ziua ta
iar de-a trecut fără s-o vezi
atâta pagubă.
Foarte rar versurile ies din această solemnitate magică, trădând universul mitic, caracteristic deja autorului. Dar, când se întâmplă acest lucru, apar și nereușitele, grupate parcă intenționat, în capitolul Walkiria de pe Iza:
Pasc oile părul meu
fluieraș de soc
iarba s-a mutat în lâna lor
văduvă călătorind
pe limba unui clopot ce semnează
și însemnează
ceva pe fruntea mea fără de tăgadă. (O zi fără Premiul Nobel)
Mă rog, poate că nu înțeleg ce a vrut să zică prietenul meu. Tot ce se poate. Nu există artist uniform ca valoare, uneori creația cunoaște înălțimi de Everest și căderi în groapa Mariane. Poate că nici n-ar fi bine să avem astfel de oameni printre noi. Pentru că perfecțiunea nu este atinsă atunci când nu mai este nimic de adăugat, ci când nu mai este nimic de înlăturat, spunea Antoine de Saint Exupery. Corectă aprecierea, dar trebuie să recunoaștem că nimic nu cred că plictisește mai mult decât perfecțiunea. Și dacă tot ar trebui să înlătur ceva din Provincialul și metropoliții lui Burnar, atunci sigur m-aș opri la Ograda Dimineții:
Când mă gândesc că pământul e plat
m-apucă logica chichiței
cum să zici că e rotund
doar creasta cocoșului zboară
pe perne de aer
cacofonii cu ghiare strict gramaticale
umor scuzabil planetele din jur
un cucurigu-n cer fără grăunțe
calea lactee demult ciugulită.
Și ar mai fi câteva lucruri în plus care nu strica dacă ar fi fost lăsate deoparte. Am impresia că acest volum n-a fost pregătit așa cum ar fi vrut poetul, ceva l-a forțat să se grăbească, motiv pentru care a fost nevoit să pună între coperțile sale și versuri pe care cu siguranță că nu l-au mulțumit. Înclin să cred că sponsorizarea cărții a venit pe neașteptate, cineva i-a spus că volumul poate să apară doar dacă este predat editurii până la o dată foarte apropiată. Luat pe nepregătite, dornic ca oricare poet sărac să-și vadă cartea tipărită, a acceptat compromisul, chiar dacă era conștient că nu are suficient material de calitate.
E o variantă în care cred, deși nu am nicio dovadă în acest sens. Citesc în Colofon câteva nume cărora autorul le mulțumește pentru că au făcut posibilă apariția cărții, și înclin să cred că am dreptate. Cunoscându-l destul de bine, pot să afirm că Burnar era un tip deosebit de grijuliu cu ce publica, minuțios, performer, nici un cuvânt din vers nu-i scăpa de sub control, nu dădea ceva la tipar până ce nu era convins că textul respectiv are o croială fără cusur.
Nu vreau să fiu înțeles greșit. Sunt bucuros și acum, exact cum am fost la apariția cărții. Poate că poemele acestea n-ar fi văzut niciodată lumina tiparului, existând șanse reale ca ele să se piardă sau să rămână pe undeva sub formă de manuscris. Sunt bucuros că în această carte a putut să apară, printre multe altele de aceeași calitate, acest superb poem:
În fiecare zi mă întineresc poeții
unul, cam o mie de ani fără unu
altul, nici secolul întreg nu mă paște
mă-ntristez zilnic de-atâta fericire
că știu alfabetul
mai trist ca doamna-nvățătoare
ah tristețe iubire ne-nvățată
trasă de păr de toate metaforele
am să te-nvăț promit până la capăt
catalog blestemat de nota zece
crezi nu crezi
ești nemuritor de ziua a șaptea
apostolește du-te și găsește-ți
un alt orb, un alt tâmpit, un altul, înaltul
o pânză de păianjen
viața
o tarantulă și atât.
Punct. (…aici Provincialul)
Iată că au trecut câțiva an de la despărţirea definitivă de poetul Ion Burnar. Ani în care s-au făcut prea puţine lucruri pentru păstrarea memoriei acestuia: o sală de lectură și un festival de poezie (care riscă să nu se mai desfășoare) au fost botezate cu numele lui. Doar atât. Niciun demers pentru adunarea scrierilor sale risipite prin multe ziare și reviste, prin manuscrise, astfel încât să avem certitudinea că nu peste multă vreme vom putea vorbi despre o ediţie completă a operei sale.
Necazul e că nici măcar nu se știe cine ar trebui să se ocupe de problemele astea. Veţi spune că e prea devreme, că încă nu s-a răcit sub glia grea. Nu-i deloc așa. De când există viaţă și moarte pe pământ știm că niciun om după ce moare nu mai e respectat sau celebrat așa cum s-ar cuveni. Cei rămași caută mai degrabă favoarea mai marilor care trăiesc, uitând repede de cei care s-au dus pe calea fără întoarcere. Seneca spunea că operele tuturor muritorilor sunt condamnate la moarte, iar noi am trăi de fapt înconjuraţi de lucruri sortite pieirii.
Corect, numai că de la vremurile în care a trăit preceptorul lui Nero au trecut exact două milenii, timp în care lucrurile s-au mai schimbat. Operele, mai ales cele artistice, au reușit să supravieţuiască atunci când urmașii celor care le-au zămislit au avut grijă de ele. Sunt convins că așa ar trebui să procedăm și noi pentru păstrarea vie a memoriei lui Ion Burnar.
Versurile pe care le-a scris îl pot salva de la uitare. Condiţia necesară și obligatorie fiind să se ocupe cineva de adunarea și conservarea lor. Până ce nu va fi prea târziu. Poate că Ionu` Împăratului ar vrea să ne spună, cu sfiala și prea multul bunul simţ din dotare că:
se uită istoria la mine
de parcă eu aș avea nevoie de ea
de parcă moartea de exemplu
ar fi o chestiune strict personală
ca și viaţa de după mine.
În Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu nouă, Editura Eminescu, București, 1991, criticul Radu G. Țeposu a scris aceste cuvinte: Ion Burnar e un sentimental lucid, sensibil la temele grave, cu rezonanță etică, afectând mereu o implicare matură și responsabilă față de destinele comunității. Dezinvolte prin premeditare, poemele din cărțile dumnealui sunt bruiate continuu de înduioșări subterane de o ironie ludică, singularizându-l, într-un fel, între liderii optzeciști…
După vreo douăzeci de ani, cam la aceleași concluzii am ajuns și eu. Ne despărțim de poetul Ion Burnar, citând excelentul poem Sculptând aerul :
Toată viața am fost mai bătrân ca azi
mai bătrân decât zilele ce vor veni dintr-odată
cum la sărbători finii la naș
eu cred că voi muri de tinerețe
prea mă iubesc toate gângăniile
și eu
toate lemnele cu mijlocel de fată
prea le iubesc și eu
întineresc și-mi pare rău
deocamdată.
Grigore Ciascai
(Din volumul La judecata de apoi a poeților maramureșeni, aflat în pregătire)