Prin 1992, Mircea Dinescu povestea despre incredibila suferinţă postdecembristă al tatălui unui amic de-al său. Bătrânul a fost deţinut politic. Auzind că anii de pușcărie vor fi trecuţi în contul pensiei ca ani petrecuţi în câmpul muncii, bătrânul boscorodea întruna, blestemând ghinionul de a fi fost eliberat din temniţă în anul 1962 și nu în 1964, odată cu celebra amnistiere decretată de regimul comunist.

Pentru el, doi ani în plus la Poarta Albă sau la Sighet i-ar fi rotunjit pensia cu o anumită sumă de bani. Așa că acum îi înjura de zor pe martorii, avocaţii și procurorii care i-au dat o condamnare de numai nouă ani în loc de unsprezece, cât i-ar fi surâs lui după 89.

Da, are dreptate Dinescu, trecutul nu-i decât un reflex întârziat al unui prezent insuportabil.

***

În Delta Dunării am văzut o fază care, vorba lui Topârceanu, tare m-a scandalizat. Mă plimbam cu o șalupă destul de modernă, undeva în zona de vărsare a braţului Chilia în Marea Nea­gră. O familie de pelicani era ieșită la promenadă, cei doi soţi înotau trufași în faţa celor trei puișori ce făceau eforturi vizibile să se ţină cât mai aproape de părinţi. Deodată, deasupra celor cinci a început să se rotească o pasăre răpitoare. Ghidul și proprietarul ambarcaţiunii a spus că e vorba de o specie de pescăruș negru. Nu sunt sigur că a spus adevărul.

Pasărea a coborât cu o viteză extraordinară asupra unuia dintre puișori, pe care l-a agăţat cu ghearele și l-a ridicat câţiva metri în aer. L-a scăpat pentru că prada era probabil prea grea. După incident, cei doi soţi i-au încadrat pe puișori între ei, rotindu-și precaut în toate părţile gâtul și ciocul uriaș. Se pare că de pe urma necazurilor și păsăretul trage concluziile necesare.

***

Citesc în revista Ferma un interesant editorial semnat de Paul Varga, un nume de care, mărturisesc cu toată rușinea din dotare, nu am auzit. Autorul (personal mi s-a părut foarte interesant) face anumite speculaţii pe marginea iniţiativei unei statisticiene de la un institut de specialitate din Quito (Ecuador).

Leticia Aviles a redus întreaga umanitate la dimensiunile unui sat cu o sută de locuitori. Comentariile ecuadoriencei sunt profunde, pline de substanţă și, de ce nu, de învăţătură: „Dacă te trezești dimineaţa sănătos, ești mai fericit decât circa un milion de oameni care nu vor mai trăi săptămâna viitoare. Dacă nu ai trecut printr-un război sau printr-o închisoare, dacă nu știi ce înseamnă foamea sau tortura, ești mai fericit decât 500 de milioane de oameni. Dacă ai ce să mănânci, ești îmbrăcat decent și ai locuinţă, ești mai bogat decât 75% din locuitorii globului. Dacă ai un mic cont în bancă și ceva bani în buzunar, faci parte dintr-o minoritate de 8%, care o duce relativ bine. Dacă știi să citești, înseamnă că nu faci parte din grupul celor două miliarde de cetăţeni ai globului care nu știu să citească”.

Trăim intens, nu mai avem timp să ne gândim la adevăratele grozăvii care se petrec în diferite zone ale Pământului. Când ni le reamintește cineva, avem adevărate revelaţii. Tentaţia e să spunem: Nu o fi chiar așa. Din păcate chiar așa este. Leticia are perfectă dreptate.

***

Superb elogiu adus părinţilor de Madame de Stael: „Se vor duce acești părinţi… Tata, ale cărui cuvinte poartă încă urme de severitate, ce vă răneș­te… Mama, a cărei blândeţe vă silește la îngrijiri pentru care nu aveţi răgaz… Se vor duce paznicii neosteniţi ai copilăriei voastre, ocrotitorii înflăcăraţi ai tinereţii voastre. Se vor duce și zadarnic veţi căuta prieteni mai buni. Timpul le va da, atunci, o strălucire neasemuită”.

***

Gala Galaction, nota în jurnalul său intim, la 4 octombrie 1948, despre trecerea unor preoţi greco-catolici din Ardeal la ortodoxism, după decretul de scoatere a Bisericii Unite cu Roma în afara legii. Trebuie să fac menţiunea că Galaction a fost unul dintre vârfurile ortodoxiei, fiind vizat chiar pentru postul de Patriarh al României.

„Mă gândesc mereu și mă voi gândi necontenit la evenimentul de ieri. O parte dintre fraţii uniţi lasă Roma veche și vin la Roma nouă. O, de când ţine această dihanie între fraţi! Poate că a început din zilele când Sf. Ioan Evanghelistul își scria Evanghelia. Petru și Ioan!… Roma și Efesul, mai târziu Bizanţul…

Ce va fi în viitorul apropiat, ce se va alege de această revenire la ortodoxie? Este în rostul firii ca ceea ce este evoluat și mai nou să se mai întoarcă la matca seculară? Ce vor găsi la noi acești fraţi până ieri ostași catolici? Este, poate, planul lui Dumnezeu ca prin intruziunea lor să câștigăm și noi mai multă consistenţă și mai multă viaţă religioasă? Ar fi interesant să știm dacă acești fraţi sunt dintre fruntașii situaţiei de ieri sau sunt uscăturile pădurii uniate.

Ce-i așteaptă pe acești transfugi? Tare mă tem că numai dezamăgire și amărăciune. Stăm uluiţi și sfioși în faţa acestui fapt bisericesc. Să dea Dumnezeu să fie bine și cu amestecul nostru să dobândim mai mult curaj în faţa păgânităţii oficiale și mai multă energie evanghelică!” spune Gala Galaction.

***

Afurisitul de Mircea Dinescu scria, prin decembrie 1993, că în Libia, Parlamentul socialist al ţării a decretat privatizarea cămilelor. El părea foarte îngrijorat de faptul că știrea pe care a primit-o era trunchiată și nu putea fi sigur dacă e vorba despre o privatizare totală sau doar de una parţială. Dacă se întâmpla la noi una ca asta, cu siguranţă locul dintre cocoașe ar fi rămas în posesia Statului.

Grigore Ciascai