Domnul Liviu Dragnea a declarat, de curînd, că avem nevoie de un nou mod de a face politică. Avem nevoie de un „pact” pe termen lung al tuturor partidelor ţării, de un armistiţiu bazat pe „dialog şi continuitate”, de conlucrarea patriotică a tuturor, în jurul unui „proiect de ţară peren”. Poţi să ai ceva împotrivă? E drept, ai mai auzit asemenea îndemnuri şi altădată: „consens”, „uniune naţională”, „ţara mai presus de interesele de partid” etc.

Uneori, s-ar fi putut crede că ni se propunea ca ideal politic o situaţie în care opoziţia nu se opune decît de formă, iar guvernul nu guvernează decît niţel, dirijat amoros de societatea civilă.

Care este antimodelul, pe care şi-a construit „provocarea” dl. Dragnea? Evident, perioda Băsescu. Aflăm că, din cauza fostului preşedinte, toţi politicienii activi ai naţiunii au fost deturnaţi, ca o turmă obtuză, spre încăierare, demolare, bîzdîc. Aici apare o primă neclaritate: sigur că un personaj conflictual, aflat într-o poziţie de (mare) putere, tinde să întreţină o atmosferă de tensiune, de agresivitate, de înfruntare perpetuă. Dar trebuie să recunoaştem că omul n-a dansat pe scena publică de unul singur. Toţi ceilalţi, adversari sau aliaţi, au învăţat foarte repede procedurile ţîfnei, ale retorsiunii brutale, ale hărţuielii de gang. Au intrat în joc (cu destulă uşurinţă şi fără prea multă înzestrare) şi au completat sîrguincios peisajul politic cu tuşe groase şi cu netrebnicii mucede.

Din două una: ori Băsescu a fost însăşi fiara apocaliptică care a ţinut în jug – fără efort – toată suflarea cetăţii, ori oponenţii lui au fost o cocă informă, inaptă să coaguleze, să reacţioneze adecvat şi eficient, atunci cînd era cazul. De încercat, or fi încercat (apropo: tot cu un „pact” de „coabitare”…). Dar nu par să fi reuşit. Iar dacă n-au reuşit, e cam prea simplu să se justifice invocînd mereu defectele „duşmanului”. Or fi avut şi ei oarecare găuri în palton. Uite, de pildă, bietul Ponta. (În paranteză fie spus, nu pot să-i pomenesc numele fără să mă crucesc: cum a fost, cum este posibil, ca un ins atît de inconsistent, atît de nepriceput, de uşurel, să fie adus în prima linie a ţării şi să rămînă agăţat de ea, în ciuda plictiselii generale?).

Conflictul „peren” Ponta-Băsescu e contabilizat, fireşte, în contul fostului preşedinte. Nepotrivire de caracter? Sadism prezidenţial? Să zicem. Dar acum avem dovada (mai era nevoie?) că şi Ponta are (cel puţin) o problemă. Există ceva mai diferit de Băsescu decît Klaus Iohannis? Ei bine, Ponta are şi cu el dificultăţi, mîrîieli, incompatibilităţi (uneori foarte vocale). Carevasăzică, „blondă sau brună” îi e totuna. Nu poate ieşi din psihologia hîrjoanei nărăvaşe: e mereu, cum se spune azi, „fucking funny”, pus pe dat cu tifla, mereu pe cai mari. Dar fără cai…

O a doua neclaritate: ştim care e „antimodelul”. Dar care e modelul? Cum ştim care e „proiectul de ţară” unificator? Care e liantul marelui armistiţiu? Răspunsul politicienilor ţine de alfabetul demagogiei lor „profesionale”: „interesul naţional”. Şi care e „interesul naţional?” Păi o ştim deja de la Caragiale: „România să fie bine şi tot românul să prospere!” Ceva detalii? Ceva idei palpabile? Ceva competenţe de necontestat? Ceva coerenţă managerială? Ceva bilanţuri promiţătoare? Poate ne va da unele răspunsuri domnul Dragnea la vreo nouă întrunire de nişă partinică (o întrunire a tineretului PSD? A mamelor? A pensionarilor? A sportivilor PSD?). Vom vedea. Orice prilej e bun pentru mari planuri de viitor.

În sfîrşit, o a treia neclaritate. De fapt, nu chiar o neclaritate. Mai curînd o „ipoteză de lucru”. Nu cred că e rezonabil, plauzibil, funcţional, să propui un „alt mod de a face politică”, lucrînd cu aceiaşi politicieni. Cu oameni care, de ani întregi, fac nefăcute, vorbesc în bobote, se ocupă de averea proprie, de familie şi de amici, schimbă taberele şi loialităţile, trec din vîrful bucatelor la puşcărie (şi viceversa), se împrietenesc „romantic” pentru „binele ţării” şi pe urmă se înjunghie pe la spate, tot pentru binele ei.

Mă uit adesea stupefiat la unii membri ai fostului PNL care, pînă la ruperea USL, apăreau la televiziuni pentru a–şi lăuda aliaţii pesedişti, iar acum se reped, „obiectivi”, să-i înjure cu spume. Mă uit, mai puţin stupefiat, dar, totuşi, obosit, la dl. Crin Antonescu, hîrşit în chermeze „de interes naţional” cu marele lui prieten Victor Ponta (pe tema: „Jos dictatorul!”), pentru ca acum să-l socotească o figură „comică”. Cînd unii dintre noi semnalam, pe vremea antantei conjugale PNL-PSD, că ceva nu e în regulă în toată afacerea, şi dl. Crin şi mulţi de-ai lui ne tratau de „băsişti”… Acum apar în presă cu discursuri dure la adresa foştilor lor parteneri de manele politice, ca şi cum s-au trezit, inocenţi, dintr-un vis urît.

Cu asemenea oameni vrem „alt mod de a face politică”? Sau cu marii proprietari de vile hollywoodiene, construite şi la guvernare şi în opoziţie, şi „sub protecţia” lui Băsescu şi „împotriva!” ei? Sau cu cei care, dinăuntrul nomenclaturii de partid, dau strigăte patetice de solidaritate şi de amor pentru lider, iar cînd sunt evacuaţi din „echipă” se înghesuie să spună „adevărul”? Sau cu lideri de rangul unu şi doi care ba se pupă bălos, ba se lucrează pe dedesubt? Cum să cred că, de mîine, politicienii noştri de tip Flămînzilă, Setilă, Păsări Lăţi-Lungilă, Ochilă (cu metehnele, dar fără calităţile acelora) se vor transforma, iluminaţi, în Harap-Alb?

Bine şi atunci ce e de făcut? Răspunsul meu e trist: nu mare lucru. Pînă nu vor apărea, la vîrf, figuri noi şi credibile, pînă nu vom alege, cînd mergem la urne, oameni cinstiţi şi pricepuţi, pînă nu ne vom mai lăsa manipulaţi de promisiuni goale, pomeni meschine şi campanii de presă sulfuroase, nu ne putem aştepta la schimbări substanţiale.

Deocamdată, tot ce putem face e să cerem vedetelor noastre de partid şi de stat să nu ne mai sufoce cu vorbe mari. Ar fi, din partea lor, un prim gest de onestitate. În loc să ne spună: „vom face cu totul alt fel de politică!”, să ne anunţe doar că tocmai s-au hotărît să pună de-o ciorbă. Altă ciorbă: mai „aspectuoasă”, mai dulce, mai bună…

Andrei Pleșu