Maestrul Grigore Leşe a venit la Toronto să ne aducă aminte că şi atunci când vieţuim “la capătul pământului”, sufletul ne rămâne tot acasă, la rădăcinile de păstori ale neamului. Că doar înţelegând, respectând şi reprezentând “România profundă” în faţa lumii, numai atunci avem o şansă de a ne înfăţişa aşa cum suntem.
Că românul are vocaţia de a hori (a cânta), care vine din suferinţa mulată pe sufletul lui… Grigore Leşe spune că unii horesc că le vine, alţii dintr-o “osteneală a bătrâneţii”, alţii de necaz, ca mod de a transforma jalea în bucurie, care este doar la un pas de fericire.
Miracolul acesta al transformării necazului în bucuria de a trăi frumos, ba chiar într-un mod de viaţă, demonstrează nevoia de speranţă interioară, indiferent de condiţiile exterioare, care ne-au fost de atâtea ori potrivnice. Cântul ne arată în puritatea şi frumuseţea noastră sufletească, fiindu-ne transmis de strămoşii oieri, care au învăţat să fluiere pe mai multe voci dintr-un singur lemn. Un lemn ce prinde viaţă, chiar dacă e doar un fluier fără găuri. Cu el poţi da şi după oi, te poți şi sprijini în el, ba chiar poţi găsi în el alinarea sufletului, ne spune maestrul.
Pe mine mă încântă frumuseţea fără greş a muzicii noastre ţărăneşti. În primul rând că vorbim de un patrimoniu cultural la care au contribuit multe generaţii. Apoi vorbim de selecţia făcută de artist, dintre multele cântări ce reprezintă comoara moştenită – căci, aşa cum a remarcat, muzica asta nu se poate învăţa nici prin conservatoare, nici prin academii muzicale… aşa ceva nu poţi primi decât de la măicuţa ta, ca moştenire ce începe cu un cântec de leagăn şi se încheie cu un bocet la buza mormântului.
Pe Grigore Leşe nu îl cunoscusem. L-am întâlnit doar la două dintre evenimentele publice din acest turneu canadian, mai întâi la Festivalul Iei, la Muzeul textilelor din Toronto, unde a ţinut un mini-recital. Apoi la concertul de la Biserica Holy Trinity (Sfânta Treime), din centrul oraşului. În amândouă, am admirat puterea de concentrare a artistului. Laser sharp focus. La Festivalul Iei, adâncit fiind în notiţele sale, ce pregăteau frumuseţea relevată mai târziu, maestrul părea ne-perturbat (chiar dacă s-a dovedit că fusese foarte observant, de fapt).
Leşe se exprimă cu mare precizie, nu numai prin muzică, ci şi prin vorbă. L-am auzit accentuând diferenţele de nuanţă dintre singurătate şi însingurare. Dintre strădanie şi efort. Dintre poză şi fotografie. S-a întâmplat să mă nimeresc şi la proba de sunet dinaintea concertului de la biserică. Pregătirile maestrului cer rigoare şi spun multe despre standardele de calitate pe care le respectă. Ne ceartă pentru lipsa noastră de concentrare sau a copiilor noştri; pentru orice poate sta între muzică şi imersiunea plenară în atmosfera de suflet. Apoi, ne mângâie pe creştet, lăudându-ne pentru frumuseţea noastră de copii cuminţi ce cântă frumos împreună.
Sala răspunde la îndemnurile sale, cântând parcă într-o suflare şi oftând cu nostalgie, cu dor, cu jele chiar. Aşa îţi aduci aminte ce am fost şi ce suntem, de fapt. La fel cum Năstăsie, mama artistului, umplea lunca unde păşteau vacile cu cântecul său, Grigore umple, fără vreo orchestră, doar cu un fluier şi cu un sunet de fond (un re sau un sol), el umple ogivele unei catedrale şi sufletele noastre. Îţi dai seama astfel, că fluiera sa e similară cu un singur tub din orga imensă a bisericii. Leşe ştie însă să scoată mai multe sunete dintr-un singur lemn, chiar dacă lemnul e fără găuri… sau să nască sunete îngemănate, o îngânare splendidă de voci, ieşite, concomitent, dintr-un singur instrument şi-un singur artist.
Dacă la ascultarea muzicii lui Mozart “îngerii dansează” şi la acordurile muzicii lui Bach “ascultă însuşi Dumnezeu”, la spectacolul lui Grigore Leşe ascultăm cu sufletul. Căci muzica asta e izvorâtă din suferinţă, e spusă cu jele şi grăieşte fiecăruia în parte şi nouă împreună. E un suspin venit de departe, transmis de Năstăsie băiatului ei, Grigore.
Maestrul Leşe a “cântat pe multe uliţi”. Căci, aşa cum singur spune, dacă a văzut că mama şi tatăl îi spun că ştie hori, atunci a cântat de l-a auzit tot satul. De acolo a mers să cânte şi prin alte sate. De acolo la oraş. În capitala ţării. Apoi prin alte ţări. Peste tot pe unde a mers, lumea a spus că ştie hori.
Deliciul muzicii este punctat de vorbe înţelepte, presărate de-a lungul spectacolului. Auzim, de exemplu, că omul care alege să nu se ducă la mândra, alege să rămână cu Dumnezeu. În caz că alege însă să meargă la mândra, copiii rămân/devin nemuritori. Frumos, nu?
Maestrul ne invită pe toţi, cu drag, la Stoiceni, de unde e el… ba chiar ne spune cu de-amănuntul pe unde s-o luăm de la Bucureşti să ajungem taman la Dej, cum s-o luăm la dreapta, unde să-i găsim casa… să ne convingem, dacă mai era nevoie, că “din case mici s-au născut oameni mari”.
Spectacolul acesta e menit să ne amintească moştenirea de suflet şi adevărurile noastre esenţiale. Este vorba despre cântările pe care le horeau mama şi bunicul lui Leşe, bunicul meu şi poate şi bunicul Dumneavoastră… pe care, dacă le respectăm, copiii şi nepoţii noştri vor vrea să le ducă mai departe. (Vatra veche)
Milena Munteanu, Toronto