Rar cred că s-a mai văzut în zilele noastre un poet care să ocupe funcția de primar al unei localități, dacă nu cumva cazul acesta este chiar singular. Și dacă vă mai spun că Ioan Călăuz a absolvit două facultăți, Medicină Veterinară și Filozofie, care nu au nicio legătură cu administrația publică, așa-i că subiectul devine deja interesant?

Să mai adaug că mereu realesul comunității din Băsești a publicat volume de poezie și filozofie interesante, că a debutat în reviste literare înainte de 89, că a condus publicații studențești din Cluj Napoca și a îngrijit câteva antologii, după care să ne apucăm de treabă.

Nu știu de ce mi-l închipui pe poetul Călăuz la vremea debutului ca pe un modernist, adeptul curentelor noi din lirica națională și universală, mereu la curent cu ce se scrie în domeniu, dornic să se abată de la mersul pe drumul clasic pentru o cărare șerpuitoare ce ar putea duce spre nicăieri. Și dacă nu ajunge undeva, itinerarul este cu siguranță mai atractiv, plin de neprevăzut, te pune la încercare, nu știi dinainte ce îți apare în cale.

Dar, în volumul Noaptea unui adevăr, Editura Scriptorium, 2001, debutul editorial al poetului, Ioan Călăuz apare aproape un clasic, fapt care ne întărește convingerea că, de multe ori, ceea ce părea îndrăzneț și novator la început se poate transforma în altceva pe parcurs. Dacă ne uităm cu atenție la unele poeme din volum, observăm fără prea mare greutate că anumite îndrăzneli de cuvânt din perioada timpurie a acumulărilor literare, sunt prezente, ba chiar dau un ton aparte compoziției în sine.

Mi s-au dezlegat sandalele

De neputința mersului

Mamă!…

Câinele vecinului nu mai

Are bube!

Grea patimă poezia

A șoptit în treacăt profesorul…

Bunica mi-a trimis

Castronul cu sarmale.

Așa arată poezia Neputința al acestui autor ce tinde spre discreție, având descărcări secrete de sentimente, griji ascunse care îl macină datorită firii sale contemplative, dispusă să încerce dezlegarea problemele spinoase ale existenței. Cele mai apropiate rude poetice ale sale mi se par a fi Lucian Blaga, Ion Vinea și Emil Botta. Asta și pentru că în carte găsim poeme predispuse la un soi de misticism bine temperat, nu ne aparat religios, mai degrabă rece, solemn, grav pe care numai monumentele sunt în stare să-l producă. Fiorul liric nu este discursiv, chiar dacă pare a fi tacticizat excesiv, astfel că mirările și întrebările fără răspuns nu prea există dincolo de dezbaterea interioară care își face simțită permanent prezența.

Superb mi se pare Poem, după părerea mea cea mai reușită poezie din volum:

Poemul se scrie-n genunchi

pe trepte de catedrală

unde orga inundă

mâna întinsă a cerșetorului.

Poet și cerșetor în genunchi

părăsiți și chemați de îngeri

spre care degetul de ceară

se îndreaptă topindu-se.

Avem aici o încercare de refugiu din fața realităților brutale, o reculegere a poetului în fața valurilor potrivnice în care nu poate pătrunde nici o undă de neliniște, atmosfera fiind de Pantheon provincial populat cu treptele catedralei, orga, cerșetorul și, bineînțeles, poetul. Extraordinară construcția orga inundă mâna întinsă a cerșetorului, dar la fel de frumoasă mi se pare și părăsiți și chemați de îngeri spre care degetul de ceară se îndreaptă topindu-se.

Poate că e prea devreme să vorbim despre un univers liric personal în cazul acestui poet, din cauza puținătății materialului pe care îl analizăm. Cred că autorul nu se va opri aici, va mai scrie și publica alte tomuri, impunerea tăcerii nu ar fi o soluție, dimpotrivă, ar provoca regretul celor dornici să citească poezie bună. Delimitat de geografia în care își duce existența cotidiană, Călăuz găsește dezinvolt portița evadării din rutină, cunoașterea abulică constituie universul său închis, viciul singurătății îi dă târcoale, dar este alungat constant, melancolia nu-i copleșește luciditatea, un fior rece parcă străbate poezia aproape atemporală.

Moartea nu vine de nicăieri

ea s-a născut odată cu noi

ea există în noi,

în oasele noastre,

și crește,

crește odată cu tata,

odată cu lătratul câinelui

și foșnetul nopții.

Picură cu fiecare picătură

de ploaie

și spală sufletele,

ca și ceva ce merge înainte

fără teamă și fără voie

ca un astru neaplaudat

câștigând mere.

Am citat prima parte din poezia care dă titlul volumului, pe care sunt obligat să o trec la sectorul realizări, fiind aproape perfectă, rotundă, împlinită. Un aer ciudat plutește peste poezie, o lumină cerească, clarvăzătoare, care pare să mărească enorm natura perfect echilibrată gândită de autor. Am citit și recitit volumul observând cât de grijuliu este poetul cu cuvintele. Peste tot îmi apare ca o ființă delicată, cu o gândire poetică bine stăpânită, versul are solemnitatea unei coloane gotice, e greoi, uneori ocult, inabordabil celor care nu pot vedea ce se află dincolo de el. În mulțimea de versuri anodine ce se aruncă permanent pe piața literară locală, cele scrise de Călăuz par adevărate bijuterii într-un morman de podoabe sintetice:

E dangătul acela de clopot

parcă bate a oală spartă

a murit un poet.

Nu e nevoie de întristare

oricum în urmă

nu a lăsat multă durere

doar câteva cuvinte

despre care Dumnezeu

vorbise foarte demult (Dangăt)

Poetul pare venit din altă lume, cu siguranță mai frumoasă decât cea în care ne bălăcim noi. El meșteșugește cuminte o poezie de concepție, a limitelor, formelor și proporțiilor după câteva legi severe, impunându-și autoritatea asupra materialului avut la dispoziție. O asemenea poezie nu se poate naște la întâmplare, nu-i la îndemâna oricărui versificator de ocazie, pentru ea e nevoie de o anumită stare, de o revoltă interioară stăpânită, chiar dacă uneori n-ar fi rău să scape din chingi, să fie liberă ca să vedem cam cum se comportă. În acest univers aparte, metafora, banală la alții, capătă proporții deosebite, nu înfricoșătoare, și valențe misterioase. Între materie și spirit se așează cuminte cuvintele (logosul), rațiunea limpede, uneori abstractă numai în măsura necesității. Spre deosebire de cei care improvizează în acest sector, Ioan Călăuz face eforturi să extragă perle valoroase, respectând legile nescrise ale eului intelectual, încercând astfel să ajungă pe tărâmurile caste ale liricii adevărate.

Paul Valery spunea că poezia este o artă profund sceptică și că spiritele și gemetele elementare n-au ce căuta în poezie atâta vreme cât nu au devenit figuri spirituale. Sunt de acord cu aceste afirmații, gândindu-mă că (și) de la această idee a pornit insurecția de la începutul secolului trecut care avea în program dărâmarea șabloanelor din poezie și revoluționarea cuvântului. Ceva s-a reușit în timp, pacea versului a fost aruncată în aer, lucru absolut benefic pentru evoluția ulterioară a poeziei, scoasă spectaculos din starea de apatie și scleroză în care o țineau adepții clasicismului. Forțând un pic lucrurile, mă încumet să spun că altfel, în anii 2000, Ioan Călăuz nu putea să scrie năucitor de frumoasa poezie Evanghelia se prelungește pe scenă:

Nemăsurata ardere

ne mistuie

spre renașterea

adevărului tău.

Vin încercările

peste tata

peste tăria

cuvântului întrupat

peste puterea

osemintelor strămoșilor.

Voind să moară mai

repede a doua oară

frumoșii nebuni

pe cale de dispariție

așteaptă.

Încercarea vremurilor

nu se mai oprește

Evanghelia se prelungește pe scenă

Țepi noi în coroana de spini.

Nu vreau să mă opresc asupra nereușitelor din volum. Asta nu înseamnă că-i aplic un tratament special lui Călăuz, dar pur și simplu nu am în acest moment starea necesară pentru a vâna neîmplinirile. Spun doar că ele există, dar nu într-o cantitate alarmantă. Și acestea pălesc, se fac mici, se dosesc în fața unor versuri de o calitate indiscutabilă:

În mâna ei întinsă vei vedea urmele viermilor iar tu vei zâmbi în fața mirării;

sau: dezbracă-te moarte de spaimă și cântă copiilor tăi serenade;

sau: am murit și mi-e greu să mă plimb printre vii;

sau: căutând lumina înțelege întunericul înotând în mocirlă;

sau: eu nu mai pot să-ți sărut degetele și te las să-ți sorbi lacrimile din pumni;

sau: comandantul zdrobit sub bocanci urlând printr-o gură tăiată am învins!;

sau: pasărea cu țipăt singuratic murind în pacea albastră;

sau: palide priviri își așteaptă înghețul;

sau: e atâta Dumnezeire în tot încât chipurile noastre de lut nu știu nici să se mire.

Mă opresc aici în speranța că am reușit să trezesc interesul cititorilor pentru poezia lui Ioan Călăuz. Un autor ce merită urmărit în continuare, capabil de surprize deosebit de plăcute în volumele viitoare. Spun viitoare, pentru că el are obligația să meargă mai departe, să exploreze tărâmul poeziei, chiar dacă, deocamdată, nu știe sigur ce va găsi și unde va ajunge. 

Grigore Ciascai

(Din volumul La judecata de apoi a poeților maramureșeni, aflat în pregătire)