Iată poezia redusă la esență, mi-am spus după ce am citit volumul 66 scris de Ștefan Herțeg, un autor deosebit de interesant din toate punctele de vedere. S-a spus despre el că este un poet atipic, ceea ce este adevărat, dar asta nu-i conferă originalitate, ca și el au mai scris câțiva autori români. În minte îmi vine bunăoară regretatul Cezar Baltag cu acel extraordinar Descântec , o splendidă bijuterie a poeziei românești, care nu ar trebui să lipsească din manualele școlare  sau din orice antologie contemporană. Iată cum sună această nestemată:

Ieși omul negru

din negrul bordei,

luă secure neagră

cu negru temei.

Merse la pădure,

tăie negrul lemn,

neagra lui secure

are-un negru semn.

Făcu un plug negru

cu negru brăzdar,

din copacul negru

negre păsări sar.

Luă jugul negru,

îl pus pe boi,

boii înnegriră,

de tot amândoi.

Trase brazdă neagră

în pământul greu,

lumea era neagră

și-nnegrea mereu.

Brazda el o-ntoarse

și negrul se sparse.

O femeie albă

atunci se sculă

și pletele albe

și le pieptănă.

Luă o vadră albă

și la puț porni,

mâna era albă,

apa înălbi.

Și din apa albă

luă și bău,

fața ei cea albă

și mai albă fu.

Pe poteca albă

cum venea-napoi

cântau vrăbii albe

într-o albă joi.

Joia croncăni

și albul plesni.

Vineri la Sumedru,

la-nnoptatul slab,

albul trecea negru,

negrul trecea alb.

Am vrut să reproduc doar un fragment din poezia lui Cezar Baltag, dar vă mărturisesc că din interior cineva mi-a șoptit să nu fac o asemenea greșeală, pentru că și lipsa unui singur cuvânt ar însemna comiterea unei impietăți, darămite să o văduvesc de câteva versuri.

De ce am făcut această lungă introducere? Pentru că Descântecul lui Baltag este o mostră de simplitate, realizat cu un număr redus de cuvinte, dominante fiind negrul și albul , cu care reușește să construiască un tablou misterios cu final neașteptat. Poezia poate fi citată și predată celor care adoptă stilul sofisticat, apelând la cuvinte de dicționar, majoritatea de neînțeles de către cititorii.

Așa am găsit de cuviință să ajung la poezia lui Ștefan Herțeg, profesor de muzică cu Conservatorul trecut în CV, muzician cu har atunci când are chef să pună mâna pe instrumente, descoperitor și îndrumător al unui număr impresionant de tineri talentați.

Mă opresc la întâmplare asupra poemului Moara:

Cu apă

Adapă

Rotirea

Zdrobirea

Boabelor culese

Vânturat alese

Mană din sudoare

Pască-n sărbătoare

Venită

Clădită

Pâine coaptă

Rugă-n șoaptă

Roată-n moară

Mână rară.

Și aici avem de-a face cu un număr redus de mijloace, cuvintele sunt folosite cu zgârcenie, ca și atunci când ai avea de construit un perete și îți dai seama că s-ar putea să nu-ți ajungă cărămizile. Toate cuvintele ce intră în construcția poemului sunt așezate exact acolo unde le este locul. Scoți unul afară și simți că moara se clatină și în cele din urmă sigur se va prăbuși.  Altuia i-ar trebui poate o pagină ca să vorbească despre moară, cu zeci sau poate sute de cuvinte. Herțeg se descurcă doar cu câteva, puse în tot atâtea rânduri. Numai că ele nu stau degeaba la locul lor, ci cântă pur și simplu. Cântă, încântă, te pun pe gânduri și te bagă la idei. Simplitatea de care vorbeam în cazul lui Cezar Baltag, este o prezență constantă în poezia lui Herțeg.

La fel ca și autorii consacrați la nivel național, Ștefan Herțeg practică un joc al esteticului pur, exprimând idei, concepând imagini și tablouri printr-o exprimare concisă, directă, fără înflorituri inutile. Să ne amintim și de marele Ion Barbu, cel despre care Tudor Vianu spunea că nu există un alt poet român care să spună mai mult în mai puține cuvinte.  Și în cazul autorului  nostru, spațiul poetic se restrânge, arde, se purifică până ce nu rămâne decât ideea pe care vrea să ne-o transmită. În acest caz poezia devine un produs al minții și al imaginației riguros controlată în care se reflectă realitatea, uneori deosebit de dureroasă:

Tremură oase

Subțiate roase

Clatină umbre

Umflate sumbre

Cioturi

Noduri

Foamea largă

Râde aleargă

Puroiată boală

Uscată zăbală

Iz strivit

Gând mințit

Văd corb

Glas orb

Negrit

Oprit.

Am citat poemul Foamete , unul dintre cele mai reușite din volum. Finalul este tulburător, cu un mesaj sumbru, dar realist în totalitate. Citesc cu nesaț versurile lui Herțeg și constat că la el actul creator înseamnă foarte multă trudă, o continuă istovire pentru a ajunge la formele pe care și le-a imaginat. Tristețea poetică din Foamete este exprimată prin cuvinte comune, banale, cărora le  conferă însă o greutate apăsătoare după ce le șlefuiește și le potrivește în corpul poemului. Transparența imaginilor este simbolizată prin câteva alcătuiri reușite: oase subțiate roase, umbre umflate sumbre, uscată zăbală, iz strivit, gând mințit, umblând astfel la simțirea cititorului, ajutându-l să priceapă străfundurile necunoscute ale creației ce transpune artistic o realitate înfricoșătoare. Din această cauză nu-l putem acuza pe autor de neclaritate în prezentarea ideilor sale, dificultatea receptării nu poate fi invocată, chiar dacă la prima vedere puținătatea cuvintelor ar putea lăsa impresia că limbajul este voit încifrat pentru a fi accesibil doar inițiaților.  Poetul folosește des inversiunile topice în structura interioară a construcției, dar descifrarea sensurilor nu este deloc îngreunată din acest motiv.

Peste tot se regăsesc simboluri aparent abstracte, apar structuri eliptice și, în câteva locuri, cuvinte inventate sau foarte rare (duriș, eleate, cristei, pănură), totul pentru a purifica limbajul și a ajunge la esență.

Arta, susținea Platon, este o copie a realității, realitatea fiind o copie a esențelor, adică o imitare a imitației cum ar veni.  Prin asta Platon sugerează o îndepărtare de realitatea ideală, în vreme ce poezia lui Herțeg pare să se apropie de aceasta, fiind alcătuită din sunete ritmice ce intră în compoziția unor cântări stranii,  misterioase.

Volumul 66 nu este perfect unitar, în el s-au strecurat și câteva stângăcii. Înclin să cred că poetul a ținut foarte mult ca poemul Toamnă în Joseni să facă parte din carte, deși valoarea literară nu-l recomandă. E un fel de pastel în care la început renunță aproape total la stilul aparte de care pomeneam, preferând să zugrăvească un tablou autumnal al satului său, pe care îl privește din locuri diferite: Și astăzi ca altădată/ Privesc pădurea de pe Coastă/ Sclipită auriu în pas de soare/ Pănură scumpă țesută sărbătoare. Primele două versuri sunt puerile de-a binelea, iar în al treilea găsim o forțare impardonabilă, lipsită de orice logică, pentru ca în ultimul să nu spună nimic. La fel stau lucrurile și în celelalte trei strofe, chiar dacă în ultima revine la ceea ce știe mai bine să facă, ca și cum ar încerca să salveze poemul, însă nu e deloc convingător: Târziul toamnei împrăștie/ Vânt zburdalnic prin Clejie/ Rece anunță/ Vine iarnă multă/ În Joseni, în sat/ Capăt aplecat.

Să revin însă la lucrurile frumoase găzduite în carte. Sunt câteva realizări de excepție, care mă fac să mă enervez la gândul că Ștefan Herțeg a ajuns la 66 de ani cu doar două cărți de poezie. E mult prea puțin pentru cineva care poate concepe asemenea perle: în liniștea clipei venită târziu stă speriată cărarea; sau: ceasul rău din noapte măsoară cenușa; sau: aflu căutare rugă-n neaflare; sau: frunze de aur sărută vânt; sau: roua buzelor coapte sub noapte; sau: rămâne speriată țărâna aplecată; sau: dimineața spune –  las vouă prin rouă picuri de rugăciune.

Avem de ce să ne pară rău că un astfel de poet s-a mulțumit cu atât de puțin. Sigur că mai are timp să scrie de aici înainte, dar asta nu ne poate oferi nicio garanție. Se spune că e inutil să faci planuri mari mai departe de azi, pentru că, undeva acolo, poate într-un colț oarecare, privindu-te cum pui totul la cale, viața râde de ele. Pentru că destinul are programate pentru tine alte traiectorii și-ți așterne în cale drumurile pe care să apuci. Ștefan Herțeg a pierdut ocazii importante de-a lungul timpului ne luând  poezia în serios, motiv pentru care se pare  că a tratat-o ca pe o cenușăreasă, în raport cu muzica.

Grigore Ciascai

(Din volumul La judecata de apoi a poeților maramureșeni, aflat în pregătire)